Planeta LOR - ep. 6 - despre fericire

Oamenii sunt nefericiti, daca ii intrebi de ce nu au un raspuns clar definit, au probleme, au lipsuri, au dureri, au, si din nou au...

citisem odata: banii nu aduc fericirea!

banii iti cumpara inca o zi pe Pamant, dar nu-ti cumpara felul in care te privesti in oglinda...si pana la urma asta e cel mai important,
ce vezi cand te uiti in oglinda, un om fericit, un om cu probleme?
sau doar pe tine, gata sa traiesti inca o zi pe Pamant? pana la urma ai luptat sa o cumperi, de ce nu ai fi fericit?

oamenii nefericiti vad probleme nu provocari, vad lipsuri, nu solutii, vad pierderi, nu oportunitati...
oamenii nefericiti se duc la shopping ca sa se simta mai bine dupa o zi grea,
oamenii nefericiti isi traiesc viata acumuland si facand planuri pentru un maine, un maine in care dupa ce vor fi cumparat tot ce le lipsea, vor fi nefericiti din nou...
oamenii nefericiti au depresii, au nopti nedormite, au iluzii si pareri despre maine, legi si teoreme despre ieri, dar niciodata nu-si dau timp sa simta ce e de simtit acum, astazi, eu!

oamenii nefericiti au timp sa citeasca ce am scris eu aici sperand ca vin cu o solutie,
va pierdeti vremea, citind ce deja stiti, dar lasati frica sa va rapeasca o zi minunata!

esti fericit, doar ca refuzi sa vezi asta!
fi recunoscator pentru o noua zi! asta e rezolutia de astazi!

Planeta LOR - ep. 4 - perceptie

Am plecat, chipuri si imagini, o jacheta galbena cu par carunt, o mama, o fetita, un caine alergand pe celalalt mal, m-am asezat langa apa...o bucata de zi tarzie...

cerul se pierdea in nuante de albastru, auriu, ii priveam oglinda in apa...unde dupa unde, o liniste abia perceptibila, miroase a flori de urzica...dor imi era de aroma asta... de unde dor.

ce este dor?...e ca atunci cand iti lipseste ceva, ceva care nu il poti atinge, sau poate poti, ei spun ca le e dor de orice...

aerul devine rosu, si norii de alama...trebuie sa ma intorc acasa, acolo miroase a sapun, sapun ca sa dau jos amintirea ierbii...a malului...serii...carabusilor...mirosul...

mi-e dor de inca o clipa langa apa, pamantul de sub unghii care dispare in gaura din chiuveta, piaptanul in care raman frunzele de corcodus...

mama o sa mormaie suparata, o sa stearga sangele de pe genunchi si o sa panseze buba mea noua...e intuneric acum...greierii care nu se mai opresc...

se aud pasii pe ciment, repede, repede, "unde ai fost?"

"...unde miroase a apa..."

1 mai muncitoresc - postmortem

intrebarea de grup: "ce ai facut de 1 mai?"

nika, am baut o bere am jucat niste dame...
evident reactia este grimasa asteptata, stiu, stiu, sunt precum bunicul, o bere, o dama, in parc, niste carpatzi sau marasesti fara filtru, da, tabloul complet...

am imbatranit... mi-am mancat tineretile...da, asa s-ar spune.

ar trebui sa fiu calare pe o masa intr-un birt tinand ritmul, sa beau in alta locatie cu "stil", sa dau frumos din gene catre vreun crai...
mda, asa m-as inscrie in masa tineretului progresist de astazi, as avea apartenenta, drept de vot si altele ce decurg de aici...

e bine in lumea mea, e liniste in tineretea mea "ucisa",
savurez o carte, imi ingrijesc bonsaiul, ma bucur de mugurii de primavara, de cizmele mele de vacar care sunt "total out of fashion", de cate un zambet de copil, de povesti fara cuvinte cu cainii de pe strada, de mine si atat.

ma face asta un outsider? e singuratatea un pacat sau o sursa de suferinta?
probabil...

sunt o pacatoasa,
cu ochii inchisi, las clipa sa danseze

inapoi acasa

inapoi acasa, Hunedoara,
erau vremuri cand acasa era singurul loc in care viata avea sens...
cu furnalele luminate de apus, cu strazile inguste si copaci peste tot, cu noi culegand castane, alergand prin padure, prin parcul mare...totul avea sens...de ce as fi plecat?

am urmat apoi visul alor mei, pleaca, du-te, aici nu exista viitor.... si am plecat, aici in lumea lui nimanui, cluj, unde in marea de gri, zambesti cand dai peste cate un chip cunoscut, chiar si antipatica de tanti de la magazin ti-e draga...

in anii de faculta cand veneam acasa, imi parea orasul viselor pierdute, atatia oameni care au visat si care acum isi poarta frustrarea nerealizarii in viata de familie...in cafeaua de dimineata, in copiii lor, in sarbatorile in familie, cand vechile conflicte conjugale se reinprospateaza...

astazi acasa are alta dimensiune, pe vechile strazi inguste, unde miroase a liliac, si castanii iarasi au flori, ieri aveam 5 ani, astazi la fel...

imi amintesc tot, imi lipsesc copacii care au disparut de pe strada mea, dupa atatia ani, schimbarea imi pare brusca,
unde am fost pana acum?

romania pitoreasca....

calatoria prin Tunisia mi-a suprins simturile...imi parea atat de straina in peisaj si chipuri...
atat de familiara prin mirosul marii....nisipul, culoarea desertului....

si totusi ceva in spiritul si fetele acelor oameni mi-a creat senzatia ca sunt in Romania, asa cum ar fi fost ea daca nu aveam ocazia sa traim o insurectie la 22 decembrie...

o tara frumoasa, oameni ospitalieri, cu ochii tristi...

un joc interesant e sa iti imaginezi cam ce loc ai fi avut in societate, daca tatal nostru, al tuturor, Nae, era inca printre noi...

viata e un carusel...