cand cerul parea mai departe

cand cerul parea mai departe

vineri, 3 iulie 2009

noaptea îngerilor despletiţi

în seara asta pe străzile sinistre, în drum spre casă,
un copil şi un înger se dădeau pe bicicletă, copilul îngâna un cântec,
îngerul mare şi rotund la pântec
cu parul alb şi despletit îl urmărea-n-tăcere,
sub luminile felinarelor radia un halo straniu,
nimic nu părea mai normal, mi-am dat jos şalul şi sandalele,
crengile joase ce mi se prindeau în păr, în seara asta abia îmi mângâiau faţa,
claxoanele şoferilor m-au determinat să le fac cu mâna,
e o seara magică,
aş putea merge până la capătul lumii,
nici câinii nu latră, doar vântul adie,
în felul acela când pare că te salută...

miercuri, 1 iulie 2009

noi, eu...doar notiuni

azi am intalnit un batran care culegea cuie ruginite, l-am intrebat ce face cu ele, mi-a raspuns , "nu se stie niciodata!
pe autobuz o tanti cu batic negru si baston m-a intrebat daca sunt din moldova, nu am intrebat de ce, dar mi-a povestit de un chirias de pe langa botosani care vorbea asa repede...

la piata in ochii oricarui vanzator vedeai incrancenarea de a vinde, organic legata de supravietuirea lui in marele oras...afara pe strada o bunica ce-mi aducea aminte de a mea, statea cu buchete de sunatoare, cel mai seren chip care l-am vazut in ultimul timp...

in toate aceste tablouri, insirate in tunelul amintirilor mele, viata nu e decat o reflexie egoista...

luni, 29 iunie 2009

Visare


În negura ceții în munte, între brazi întunecați, ritmul îl bate un chip de lut îmbrăcat în aur, sub viori indiene se joacă, cu impasibilă expresie dansează jocul dragostei, ți-am zărit chipul atunci printre ramuri. Negura lăptoasă mă-npresoară, ochii tăi se dizolvă în aer, ca toți ceilalți dinaintea ta, tot mai vag se aud și pașii auriți ai sentimentului cel mai frivol, amorul de o vară...
În liniștea rămasă mă regăsesc...corpul, plăcerea mea îți aparține, iar ego-ul meu năzuiște ale tale suspine. Mi-e teamă că sunt prea goală să pot oferii altfel decât rațional, mă transform într-o creatură centristă, uit că dragostea nu înseamnă renunțare, desprinderea de sine, cădere în celălalt...uit întotdeauna că mă iubesc doar pe mine.
Devin posesoarea unui sine tiranic, însetat, dar liber, ți-aș încătușa sufletul lângă mine, apoi l-aș uita pe un raft, undeva. Nu am de dat decât nefericire, plec, către mine, mă caut în pădure printre bestii, sperând eliberarea de tot ce mă leagă de lume.

oceanul interior

Îmi amintesc un vis departe, deschid pleoapele, întinsă mare azur de necuprins, un vânt sărat mi se anină de față, parcă mă dezmeticește, privesc acoperișul de paie, razele ce pătrund par umezite de aer. Cu palmele aspre îmi netezesc fusta întunecată, cândva brodam flori roș-verzi, acum doar umbre dintr-o veche poveste când credeam în nemuritori.
Chipul meu nu mai are importanță, l-am lăsat undeva într-o veche oglindă, când număram 25 de ani, astăzi în cutele-i adânci stau mărturie idile, lacrimi, nostalgii, sărate, un întreg vacarm.
Bătrâna doamnă de pe plajă, desculță, mereu privind de pe faleză, așteaptă să crească acolo o pădure, de zeci, poate sute de ani, în praful aspru dintre stânci, visează...

Statuia de ceară

Cu ce furie plouă afară, de parcă ar vrea să ne curețe pe toți de păcate. Nu știu de e furie sau eliberare în tumultul naturii, dar ceva pe chipul tău îmi vorbește de singurătate, de liniștea ce nu o mai dorești, setea de viață și temeri lumești.
Te iubesc în cuvinte uneori, și ochii te caută, mă întreb de te cunosc dinainte, și dacă buza ta tremurătoare nu e decât o amintire din alte vieți în care îmi mințeam propriul eu.
Am iubit și alte chipuri înainte, m-am frământat, mi-am judecat și învinuit dragostea dăruită de păcat și cât de mult m-am înșelat, știu. Am căutat ambalaje, recipienți care trebuiau să mă conțină tot pe mine, dar în pachet e mereu altcineva, mai potrivit, iar, mă caut și arunc din nou, cel mai iubit cadou.
Pe chipul tău accentuat de cute, nu regăsesc decât serenă desfătare, uneori îmi pare că mă iubești, ha, ce jalnică mirare, pe care o alung adeseori, mă simt nevrednică de tine, doresc să devin...
Mi-e teamă de iubire, și de tine, neștiind de voi fi mai puțin decât vezi, ș-apoi patetică îngrămădeală m-am transformat și eu, oamenii nu-ntrezăresc prin măștile transparente că strig după ajutor.
Nu sunt decât o statuie de ceară, spectator al universului tău. Mă ridică și m-așează în camera obscură, din colțul destinat mie, îl privesc pe creator, mi-a modelat chipul pentru a-l îndrăgi doar el, sub ceara capcanei mele pâlpâie dorința de a te atinge, a înroși epiderma, aș arde peste tine fără flacără m-aș pierde în lumea ta, de orb.

luni, 15 iunie 2009

radiografia unui om liber

Uneori îmi pare că oamenii se împart în două grupuri : cei din sistem şi cei care cred că nu fac parte din el.

Şi tot aşa uneori mă întreb care din ei sunt mai pierduţi în propria iluzie, ambele grupuri se arată cu degetul, dar niciunul nu e în afara lui, ne-am născut în sistem, ne hrănim în el şi murim tot acolo. Sistemul există, pentru ca e un produs al societăţii umane. Cât va exista o societate va exista un sistem.

Mi se pare adorabilă teoria celor antisistem, si a unei părţi a anarhiştilor : autoproclamata libertate spirituală, mentală şi nu în ultimul rând materială.

Dar se pare ca uita cu ostentaţie că aşa-numita lor libertate nu ar trebui să se concentreze la a judeca sistemul, ci efectiv de a trăi în afara lui.

Câţi dintre aşa-numiţii “oameni liberi” trăiesc independent de sistem ? Eu personal nu am cunoscut niciunul, s-au născut înăuntru, s-au hrănit cu ideile, cultura şi mentalităţile maselor ignorante pe care le dispreţuiesc azi. Au întrezărit un alt adevăr. Şi când sistemul nu le-a dat şansa au început să ridice vocea, pumnul, să se facă auziţi, aceia au stârnit revoluţii ideologice, mişcări ale maselor, au schimbat lumea în cursul ei.

Restul, cel puţin dintre contemporani, nu fac altceva decât masturbare intelectuala, afişarea unui dispreţ superior, şi în general cultivă lipsa profesionalismului, dar au un mare respect pentru filosofia lenii.

Trăind într-un dolce-far-niente, de fapt o atitudinea de resemnare, lipsă de iniţiativă, doar dulcea fericire de a zace în propriul nimic, în cadrul aceluiaşi “sfânt” sistem. Îşi construiesc aceleaşi icoane, din revoluţionarii trecutului, dezbat pacea, dragostea, sensul, viaţa, precum copii cruzi sau adulţi raţionali, se invârt în aceleasi spirale ca restul muritorilor, dar încă mă întreb cărui zeu suprem se închină ei, iar noi restul, plebea nu avem acces? Să fie oare libertatea acel zeu-concept?

Şi dacă e aşa, răsare o dilema, din limitarea mea cognitivă, să fie zeul cel aclamă ei, unul ca toţi ceilalţi din trecut? Acces rezervat doar unei clase de aleşi, să fie acest concept, doar un cuvânt ca toate celelalte spuse de oameni educaţi? Doar un cuvânt...asta a devenit libertatea.

Despre libertate, cu regretele de rigoare, dar nu este decât o noţiune utopică, ce a împrumutat un pic din spiritul marxist-leninist.

Visăm şi o cântam cu exasperare, a devenit un concept vulgarizat, de micii burghezi europeni, artiştii chipurile neînţeleşi în perspectiva cărora totul e o feerie, un vârtej de amestecuri emoţionale, dispreţ prost înţeles şi o slăbuţă cultură literară culeasă în urma unor ani de universitate, pendulând între bibliotecă, nopţi pierdute şi aburi de alcool.

Dar dincolo de toate astea, ţinând, în mod necesar, precum un laitmotiv, un roman la subraţ, acest “om liber” îţi va adresa fără vreo solicitare prealabilă, cel puţin una din judecăţile sale de valoare, îndelung ticluite din compoziţia vreunui scriitor, peroraţiile sale interioare, şi nepregetat o noţiune la modă între literaţii momentului.

Am toată "admiraţia" pentru oamenii aceştia liberi, doar mă înscriu în tagma lor, trăind mereu din joburi scurte şi uşor de lepădat, fără a solicita prea multă implicare personală, pendulând în umbra materială a familiei, a celulei centrale a “infamului” sistem cărora cad victime, prin naştere evident, caci considerăm că nu e vina noastră că împarţim geneza cu indivizi aparent reduşi la lumea lor de rotiţe în marea maşină socială.

Şi iată iarăşi privind în oglindă un chip netulburat decât de riduri de expresie, palme netăbăcite de mic intelectual, degete fine, ce ar fi putut cânta la pian, dar hai să fim serioşi, la cât sunt de leneş, aş fi ajuns doar un mediocru, de aş fi avut un dram de înclinaţie artistică, măcar.

Omul liber nu e liber, are aceleaşi boli care ne bântuie pe toţi. De e liber în mentalităţi, e dependent de prezenţa oamenilor, de a fi iubit, adulat, înobilat la rangul de “unicul” din viaţa cuiva.

Omul liber al zilei de azi nu vrea să deţină nimic, şi totuşi se hrăneşte din simpatia multora, îl validează un cât mai larg număr de prieteni, şi cât mai pitoreşti pentru a compensa propria lipsă de culoare, chiar şi prieteni abia cunoscuţi , o mică galerie pentru care el, pionul central e măsura tuturor lucrurilor.

De nu eşti unul dintre fani, se va strădui probabil să-ţi şocheze gândirea printr-un exerciţiu clasic de prostie a inteligenţei, presupund în mod eronat că până la el nu ai mai întâlnit conceptul respectiv. Dacă nici aceasta noua tactică nu merge, rămâi un limitat, băiete, căci ai pierdut, oricum, el fiind liber în gândire consideră că poate ai şi tu un sens pe pământ şi, mda, te tolerează, deşi eşti cam redus.

Oamenii liberi nu vor să fie contrazişi, ei si-au format o opinie, diferită de a maselor, poate chiar antagonică, iar ţie, sub nici o formă nu ţi-e permis să pui la îndoială dogma, eretic, nevrednic.

Omul liber al zilelor noastre e doar un adult întârziat ce-şi doreste prea mult să pară degajat şi emancipat din supa neputinţei majoritare.


marți, 2 iunie 2009

zambesc

Avem o parere asa de vaga despre noi insine incat imi pare uneori ca suntem pierduti.
Iubim cand suntem insetati sa ne descoperim, iubim cand vrem sa credem, cand speram in unicitatea noastra, ne dorim indragostiti de magice creaturi semipamantene.

Am o vaga parere despre barbatii care ma atrag, si o si mai incetosata idee daca m-ar atrage femeile.
Am o transparenta, sidefie impresie despre notiunea "dragoste", ma intreb uneori daca nu suntem prea pacatosi pentru a o descoperi impreuna...

Pot afirma fara tagada, imi iubesc cainele, dar nu pot vorbi despre dragostea ce ti-o port, a fost prea mult timp mutilata si dezgolita inima mea, ca sa stiu daca mai are curaj ca odata...

Am o parere foarte vaga despre tainele din spatele ochilor de apa, insa m-as cufunda oricand in ei...

am o parere vaga despre tot, acesta e secretul si zambesc...
caci NU AM NIMIC...

sâmbătă, 30 mai 2009

sunt femeie si se vede

sunt femeie si deci am sani.
sunt sani si asta e tot ce conteaza, nu voi dezbate aici ce tipuri dimensiuni, culori, proportii, poezii si rime imbina ei doi.
pana la urma ei sunt doar fondul pe care se aseaza forma.
o forma numita sutien.
da, sunt femeie si deci am sani, sunt femeie si detin macar un sutien. De ce? ei iata as vrea sa stiu si eu.
N-am simtit nevoia sa port un sutien pana cand nu m-au ajutat barbatii sa inteleg ce e un san, in perspectiva lor, desigur.
E un fel de tinta fixata sub tricou, si sfarcurile epicentrul unui cutremur suficient de puternic incat orice emiti, pe orificiul numit gura, sa devina brusc futil. Daca iti porti natural corpul, pe dedesubt, interlocutorul tau de sex opus va semnala, probabil, doar acest fapt, sau cel putin va avea unele dificultati in a-si concentra atentia asupra subiectului de dezbatut.

Port sutienul ca o armura, pufoasa, moale, colorata, cu ea m-am obisnuit datorita voua, da, da, voua! Nu am de ce sa ma ascund de mine, dar ce a fost incomod la inceput a devenit dependenta, iar azi nu mai ies din casa fara dansul.

In anii 70 ai Frantei zilelor noastre, o femeie angajata unei companii, a fost concediata pentru ca a refuzat sa poarte la birou, pe sub camasa, sutien, motivatia superiorilor sai? Se pare ca le era distrasa atentia colegilor de sex masculin, a caror productivitate scazuse...

In numele libertatii si a feminismului ar trebui sa imi ard sutienul in fata primariei, si as putea fi eu din nou, dar vezi tu dupa ce iubitul iti spune "de ce porti asa ceva, tu ai sani frumosi", iar cand iesim uneori "nu-ti iei sutienul cu push-up? iubi arati asa bine cu el".

Multumesc, iubi ca esti barbat si imi aduci aminte ce rol am...dar sti ce? sunt femeie, deci imi creste si par, da, da peste tot, ca si tie, pot si eu sa ragai, sa ma scarpin in zona genitala si sa emit judecati "de valoare". Asa ca de azi as vrea sa te epilezi, da, da peste tot, sa porti boxeri cu push up si sa ma lasi dracu in pace cu sutien sau fara!

Sunt femeie, deci am sani.
Sunt femeie si refuz ca acest comportament biologic al barbatului sa imi influenteze viata, alegerile, si dependentele.

luni, 25 mai 2009

despre anarhism si libertate cu Emma Goldman

I am aware that a period comes to everybody when we are obliged, perforce, to sit back and look at life.
That period is a wise old age, but never having grown wise I do not expect to ever reach that point. Most people who look at life never live it. What they see is not life but a mere shadow of it. Have they not been taught that life is a curse visited upon them by a bungling God who has made man in his own image?
Therefore most people look at life and upon life as a sort of stepping-stone to a heaven in the hereafter. They dare not live life, or get the living spirit out of life as it presents itself to them. It means a risk; it means the giving up their little material achievements. It means going against "public opinion" and the laws and rules of one's country.
There are few people who have the daring and the courage to give up what they hug at their hearts.
They fear that their possible gain will not be the equivalent for what they give up.
Anarchism is a releasing and liberating force because it teaches people to rely on their own possibilities, teaches them faith in liberty, and inspires men and women to strive for a state of social life where every one shall be free and secure.
There is neither freedom nor security in the world today: whether one be rich or poor, whether his station high or low, no one is secure as long as there is a single slave in the world. No one is safe or secure as long as he must submit to the orders, whim or will of another who has the power to punish him, to send him to prison or to take his life, to dictate the terms of his existence, even from the cradle to the grave.

Anarchism repudiates any attempt of a group of men or of any individual to arrange life for others.
The greater the freedom and the opportunities for every unit in society, the finer will be the individual and the better for society; and the more creative and constructive the life of the collectivity. That, in brief, has been the ideal to which I have devoted my life.
Anarchism is not a cut-and-dried theory. It is a vital spirit embracing all of life.


joi, 16 aprilie 2009

si daca nu te mai intorci ?

imi amintesc violoncelul prin fiecare nota marcata in mine...
sufletul se arcuieste, cu ochii inchisi, danseaza...

si daca nu te mai intorci? eu ce fac cu parfumul, cu amintirea zilelor,
doar rasul tau mai e imprimat pe pozele acelea vechi...
nu mai e loc de altceva...
sunt inca aici...

si daca nu te mai intorci?
cui raman visele mele?

o sa ramana acolo de mana cu anii copilariei,
or sa se piarda in neguri ?
poate candva in timp, te vei intoarce,
si nu ne vom mai recunoaste,
alti oameni, alte vise, se vor sterge cuvintele...

te voi imbratisa ca pe un prieten vechi, o vesnicie,
pe fotografiile noastre nu vor mai fi decat zambete, nostalgie,
vei avea parul alb, vei rade de lume,
cum ai facut mereu, pierdut in alte sfere...

ne vom privi atunci,
va fi intre irisi negri...

daca nu te mai intorci,
voi asculta mereu povestile tale, inganate pe intuneric,
imi voi pierde zile numarand fulgi de februarie,
luna in care bantuie Noi...

voi purta cu mine iubirea, si daca nu te mai intorci...

miercuri, 25 februarie 2009

alb de februarie

nimic nu se compara cu starea de entuziasm primavaratec,
albul imens al orizontului in care doar un copac stingher isi intinde umbrele in soarele de februarie pare cel mai frumos tablou cu putinta...necuprinsul unui asemenea drum ma prinde in mreje...geme dorinta departarilor

marți, 10 februarie 2009

garduri

Pe dealuri avem garduri, pe strazi, la noi in casa, in pat, in brate, in vise avem garduri.

Gardurile nu au tinut oamenii in loc, pasarile in zbor, nici creaturile padurii in calatorie, dar credem in ele, le ridicam, le dam puteri nemarginite.

Vedem gardul exterior ca o protectie, pavaza pentru ganduri negre...uitam, in schimb, e la fel de ineficient precum plapuma trasa pe cap in copilarie, ne ascundeam de parinti, umbre, de gandurile noastre, de noi insine...

Garduri, ziduri, paturi, hartie, cuvinte, zambete, politete...ne-am ascuns dupa ele, am crezut ca totul va fi sigur...va fi bine...

Ne inchidem animalele intre garduri, ele si noi credem in garduri. Dar creaturile ce nu au vazut garduri au un orizont nemarginit...

Cream zei, mituri, le nimicim...construim idei, carti, edificii alea gandirii...ridicam ziduri, garduri, dar teama de a fi singuri intre ele, toate nu ne lasa decat disperarea dependentei, limitele teama, teama , teama...

avem garduri dupa care sa ne ascundem de noi insine...dincolo nu e nimic

sâmbătă, 24 ianuarie 2009

un pic de tandrete

Traim intr-o lume in care totul se calculeaza in termeni economici si in nevoi.
Traim intr-o societate in care spiritualitatea devine un cuvant perimat suprimat in "afacere", achiti popii cand te nasti, te casatoresti si mori, stai temator, increzator, senin in fata lui in timp ce iti recita din carti prea muncite, un ritual, ce i-a fost peste masura de greu sa il invete in ani de truda sub sutanele bisericii.

Te intrebi atunci ce rost au toate astea, si ce esenta, cand lucrurile in care crezi devin termeni de marketing ai neputintei.
Neputinciosi parem in fata adaosurilor necesare, tributare marelui "consum" : suntem in criza pentru consum, vom iesi din criza prin consum.
Toate se naruie, lupta pentru supravietuire e o lama cu doua taisuri, iar de esti un idealist, ramai cu doua cicatrici, un memento, al vietii tale "inutile" ce din pacate nu a gravitat in jurul oalei cu ciorba, dar a visat acolo unde nimeni nu a ajuns inca.

In anul de criza, al Domnului nostru, 2009, umilul tau supus nu-si doreste decat un pic de tandrete...

cu recunostinta,
Un om