alb de februarie

nimic nu se compara cu starea de entuziasm primavaratec,
albul imens al orizontului in care doar un copac stingher isi intinde umbrele in soarele de februarie pare cel mai frumos tablou cu putinta...necuprinsul unui asemenea drum ma prinde in mreje...geme dorinta departarilor

garduri

Pe dealuri avem garduri, pe strazi, la noi in casa, in pat, in brate, in vise avem garduri.

Gardurile nu au tinut oamenii in loc, pasarile in zbor, nici creaturile padurii in calatorie, dar credem in ele, le ridicam, le dam puteri nemarginite.

Vedem gardul exterior ca o protectie, pavaza pentru ganduri negre...uitam, in schimb, e la fel de ineficient precum plapuma trasa pe cap in copilarie, ne ascundeam de parinti, umbre, de gandurile noastre, de noi insine...

Garduri, ziduri, paturi, hartie, cuvinte, zambete, politete...ne-am ascuns dupa ele, am crezut ca totul va fi sigur...va fi bine...

Ne inchidem animalele intre garduri, ele si noi credem in garduri. Dar creaturile ce nu au vazut garduri au un orizont nemarginit...

Cream zei, mituri, le nimicim...construim idei, carti, edificii alea gandirii...ridicam ziduri, garduri, dar teama de a fi singuri intre ele, toate nu ne lasa decat disperarea dependentei, limitele teama, teama , teama...

avem garduri dupa care sa ne ascundem de noi insine...dincolo nu e nimic