cand cerul parea mai departe

cand cerul parea mai departe

luni, 29 iunie 2009

Visare


În negura ceții în munte, între brazi întunecați, ritmul îl bate un chip de lut îmbrăcat în aur, sub viori indiene se joacă, cu impasibilă expresie dansează jocul dragostei, ți-am zărit chipul atunci printre ramuri. Negura lăptoasă mă-npresoară, ochii tăi se dizolvă în aer, ca toți ceilalți dinaintea ta, tot mai vag se aud și pașii auriți ai sentimentului cel mai frivol, amorul de o vară...
În liniștea rămasă mă regăsesc...corpul, plăcerea mea îți aparține, iar ego-ul meu năzuiște ale tale suspine. Mi-e teamă că sunt prea goală să pot oferii altfel decât rațional, mă transform într-o creatură centristă, uit că dragostea nu înseamnă renunțare, desprinderea de sine, cădere în celălalt...uit întotdeauna că mă iubesc doar pe mine.
Devin posesoarea unui sine tiranic, însetat, dar liber, ți-aș încătușa sufletul lângă mine, apoi l-aș uita pe un raft, undeva. Nu am de dat decât nefericire, plec, către mine, mă caut în pădure printre bestii, sperând eliberarea de tot ce mă leagă de lume.

oceanul interior

Îmi amintesc un vis departe, deschid pleoapele, întinsă mare azur de necuprins, un vânt sărat mi se anină de față, parcă mă dezmeticește, privesc acoperișul de paie, razele ce pătrund par umezite de aer. Cu palmele aspre îmi netezesc fusta întunecată, cândva brodam flori roș-verzi, acum doar umbre dintr-o veche poveste când credeam în nemuritori.
Chipul meu nu mai are importanță, l-am lăsat undeva într-o veche oglindă, când număram 25 de ani, astăzi în cutele-i adânci stau mărturie idile, lacrimi, nostalgii, sărate, un întreg vacarm.
Bătrâna doamnă de pe plajă, desculță, mereu privind de pe faleză, așteaptă să crească acolo o pădure, de zeci, poate sute de ani, în praful aspru dintre stânci, visează...

Statuia de ceară

Cu ce furie plouă afară, de parcă ar vrea să ne curețe pe toți de păcate. Nu știu de e furie sau eliberare în tumultul naturii, dar ceva pe chipul tău îmi vorbește de singurătate, de liniștea ce nu o mai dorești, setea de viață și temeri lumești.
Te iubesc în cuvinte uneori, și ochii te caută, mă întreb de te cunosc dinainte, și dacă buza ta tremurătoare nu e decât o amintire din alte vieți în care îmi mințeam propriul eu.
Am iubit și alte chipuri înainte, m-am frământat, mi-am judecat și învinuit dragostea dăruită de păcat și cât de mult m-am înșelat, știu. Am căutat ambalaje, recipienți care trebuiau să mă conțină tot pe mine, dar în pachet e mereu altcineva, mai potrivit, iar, mă caut și arunc din nou, cel mai iubit cadou.
Pe chipul tău accentuat de cute, nu regăsesc decât serenă desfătare, uneori îmi pare că mă iubești, ha, ce jalnică mirare, pe care o alung adeseori, mă simt nevrednică de tine, doresc să devin...
Mi-e teamă de iubire, și de tine, neștiind de voi fi mai puțin decât vezi, ș-apoi patetică îngrămădeală m-am transformat și eu, oamenii nu-ntrezăresc prin măștile transparente că strig după ajutor.
Nu sunt decât o statuie de ceară, spectator al universului tău. Mă ridică și m-așează în camera obscură, din colțul destinat mie, îl privesc pe creator, mi-a modelat chipul pentru a-l îndrăgi doar el, sub ceara capcanei mele pâlpâie dorința de a te atinge, a înroși epiderma, aș arde peste tine fără flacără m-aș pierde în lumea ta, de orb.

luni, 15 iunie 2009

radiografia unui om liber

Uneori îmi pare că oamenii se împart în două grupuri : cei din sistem şi cei care cred că nu fac parte din el.

Şi tot aşa uneori mă întreb care din ei sunt mai pierduţi în propria iluzie, ambele grupuri se arată cu degetul, dar niciunul nu e în afara lui, ne-am născut în sistem, ne hrănim în el şi murim tot acolo. Sistemul există, pentru ca e un produs al societăţii umane. Cât va exista o societate va exista un sistem.

Mi se pare adorabilă teoria celor antisistem, si a unei părţi a anarhiştilor : autoproclamata libertate spirituală, mentală şi nu în ultimul rând materială.

Dar se pare ca uita cu ostentaţie că aşa-numita lor libertate nu ar trebui să se concentreze la a judeca sistemul, ci efectiv de a trăi în afara lui.

Câţi dintre aşa-numiţii “oameni liberi” trăiesc independent de sistem ? Eu personal nu am cunoscut niciunul, s-au născut înăuntru, s-au hrănit cu ideile, cultura şi mentalităţile maselor ignorante pe care le dispreţuiesc azi. Au întrezărit un alt adevăr. Şi când sistemul nu le-a dat şansa au început să ridice vocea, pumnul, să se facă auziţi, aceia au stârnit revoluţii ideologice, mişcări ale maselor, au schimbat lumea în cursul ei.

Restul, cel puţin dintre contemporani, nu fac altceva decât masturbare intelectuala, afişarea unui dispreţ superior, şi în general cultivă lipsa profesionalismului, dar au un mare respect pentru filosofia lenii.

Trăind într-un dolce-far-niente, de fapt o atitudinea de resemnare, lipsă de iniţiativă, doar dulcea fericire de a zace în propriul nimic, în cadrul aceluiaşi “sfânt” sistem. Îşi construiesc aceleaşi icoane, din revoluţionarii trecutului, dezbat pacea, dragostea, sensul, viaţa, precum copii cruzi sau adulţi raţionali, se invârt în aceleasi spirale ca restul muritorilor, dar încă mă întreb cărui zeu suprem se închină ei, iar noi restul, plebea nu avem acces? Să fie oare libertatea acel zeu-concept?

Şi dacă e aşa, răsare o dilema, din limitarea mea cognitivă, să fie zeul cel aclamă ei, unul ca toţi ceilalţi din trecut? Acces rezervat doar unei clase de aleşi, să fie acest concept, doar un cuvânt ca toate celelalte spuse de oameni educaţi? Doar un cuvânt...asta a devenit libertatea.

Despre libertate, cu regretele de rigoare, dar nu este decât o noţiune utopică, ce a împrumutat un pic din spiritul marxist-leninist.

Visăm şi o cântam cu exasperare, a devenit un concept vulgarizat, de micii burghezi europeni, artiştii chipurile neînţeleşi în perspectiva cărora totul e o feerie, un vârtej de amestecuri emoţionale, dispreţ prost înţeles şi o slăbuţă cultură literară culeasă în urma unor ani de universitate, pendulând între bibliotecă, nopţi pierdute şi aburi de alcool.

Dar dincolo de toate astea, ţinând, în mod necesar, precum un laitmotiv, un roman la subraţ, acest “om liber” îţi va adresa fără vreo solicitare prealabilă, cel puţin una din judecăţile sale de valoare, îndelung ticluite din compoziţia vreunui scriitor, peroraţiile sale interioare, şi nepregetat o noţiune la modă între literaţii momentului.

Am toată "admiraţia" pentru oamenii aceştia liberi, doar mă înscriu în tagma lor, trăind mereu din joburi scurte şi uşor de lepădat, fără a solicita prea multă implicare personală, pendulând în umbra materială a familiei, a celulei centrale a “infamului” sistem cărora cad victime, prin naştere evident, caci considerăm că nu e vina noastră că împarţim geneza cu indivizi aparent reduşi la lumea lor de rotiţe în marea maşină socială.

Şi iată iarăşi privind în oglindă un chip netulburat decât de riduri de expresie, palme netăbăcite de mic intelectual, degete fine, ce ar fi putut cânta la pian, dar hai să fim serioşi, la cât sunt de leneş, aş fi ajuns doar un mediocru, de aş fi avut un dram de înclinaţie artistică, măcar.

Omul liber nu e liber, are aceleaşi boli care ne bântuie pe toţi. De e liber în mentalităţi, e dependent de prezenţa oamenilor, de a fi iubit, adulat, înobilat la rangul de “unicul” din viaţa cuiva.

Omul liber al zilei de azi nu vrea să deţină nimic, şi totuşi se hrăneşte din simpatia multora, îl validează un cât mai larg număr de prieteni, şi cât mai pitoreşti pentru a compensa propria lipsă de culoare, chiar şi prieteni abia cunoscuţi , o mică galerie pentru care el, pionul central e măsura tuturor lucrurilor.

De nu eşti unul dintre fani, se va strădui probabil să-ţi şocheze gândirea printr-un exerciţiu clasic de prostie a inteligenţei, presupund în mod eronat că până la el nu ai mai întâlnit conceptul respectiv. Dacă nici aceasta noua tactică nu merge, rămâi un limitat, băiete, căci ai pierdut, oricum, el fiind liber în gândire consideră că poate ai şi tu un sens pe pământ şi, mda, te tolerează, deşi eşti cam redus.

Oamenii liberi nu vor să fie contrazişi, ei si-au format o opinie, diferită de a maselor, poate chiar antagonică, iar ţie, sub nici o formă nu ţi-e permis să pui la îndoială dogma, eretic, nevrednic.

Omul liber al zilelor noastre e doar un adult întârziat ce-şi doreste prea mult să pară degajat şi emancipat din supa neputinţei majoritare.


marți, 2 iunie 2009

zambesc

Avem o parere asa de vaga despre noi insine incat imi pare uneori ca suntem pierduti.
Iubim cand suntem insetati sa ne descoperim, iubim cand vrem sa credem, cand speram in unicitatea noastra, ne dorim indragostiti de magice creaturi semipamantene.

Am o vaga parere despre barbatii care ma atrag, si o si mai incetosata idee daca m-ar atrage femeile.
Am o transparenta, sidefie impresie despre notiunea "dragoste", ma intreb uneori daca nu suntem prea pacatosi pentru a o descoperi impreuna...

Pot afirma fara tagada, imi iubesc cainele, dar nu pot vorbi despre dragostea ce ti-o port, a fost prea mult timp mutilata si dezgolita inima mea, ca sa stiu daca mai are curaj ca odata...

Am o parere foarte vaga despre tainele din spatele ochilor de apa, insa m-as cufunda oricand in ei...

am o parere vaga despre tot, acesta e secretul si zambesc...
caci NU AM NIMIC...