cand cerul parea mai departe
marți, 4 iunie 2013
Miercuri haideti la adapostul de catei de la Hasdat, episodul 2/29.05.2013
Ieri m-am intors de la adapost cu sentimente amestecate.
M-am enervat la poarta, se pare ca directiva primarului cere ca nimeni sa nu intre decat escortat de cei de la adapost pe cei 400 de metri ce duc de la poarta la adapostul efectiv.
Saptamana precendenta am intalnit un portar foarte saritor care ne-a insotit el insusi pana la adapost.
Ieri, am fost nevoita sa sun trei persoane diferite pana am fost lasata sa trec de poarta.
Va jur, nu eram periculoasa, tot ce duceam in rucsac erau 7 kilograme de hrana speciala pentru pui!
Un domn, din personalul adapostului tocmai intra pe poarta cu autoutilitara si m-a transportat si pe mine pana la adapost, astfel, escortata...in sfarsit am ajuns la destinatie!
L-a adapost m-am intalnit cu doamna doctor Ungureanu, am aflat ca nu exista nici un program de voluntariat la care se poate participa, deci slabe sanse, ca momentan sa putem intra in adapost ca voluntari.
De asemenea pe langa hrana pentru pui, putem aduce vase metalice pentru a hrana, acestia nu au decat vase pentru apa, hrana este pusa pe jos. Dar mai ales putem achizitiona vaccine pentru puii aflati in adapost, si credeti-ma sunt multi astfel de pui, care fara vaccine mor datorita bolilor, pana ajung la varsta optima pentru a fi sterilizati si eliberati din adapost, acest lucru poate dura si intre 1 si 6 luni de zile.
Adevarul este ca nu ne putem concentra prea mult pe cainii adulti care se perinda pe perioade scurte prin adapost, dar putem face destul de multe pentru pui.
Pe langa hrana adecvata si vaccine ne putem da toata silinta sa le gasim stapani iubitori. Sunt atat de frumosi, si de iubitori, te doare sufletul cand vezi cata dragoste au de oferit si poate nu vor gasi pe nimeni sa-i aprecieze.
Spre groaza mea, au fost aduse inca trei catele gestante la adapost, care au nascut in ultimele 3 zile. Alaturi de ele a fost adus un nou lot de pui intre 2 si 6 luni.
Am putut interactiona mai mult cu puiutii si nu doar cu ei. Mi s-a permis sa le dau de mancare si sa le aduc apa celor care nu mai aveau. Sunt recunoscatoare pentru aceasta oportunitate si atat de neputincioasa...
M-am intristat cand am aflat ca celor doi ciobanesti mioritici din adapost nu vor mai fi eliberati niciodata, si singurul lor pacat este ca sunt niste pufosi de talie mare, iar simpla lor prezenta pe strazi ingrozeste orasenii...
Mobilizandu-ne in numar mai mare ii vom putea convinge pe primar si pe directorul adapostului sa ne permita activitati de voluntariat, fotografierea unor pui eligibili pentru adoptie pentru a fi promovati, dar mai ales sa-i convingem sa mute orele de vizitare dupa ora 16 ca multi dintre noi sa putem veni in vizita la adapost.
Ideala ar fi o zi de weekend, dar se pare ca nu este acolo decat persoana responsabila cu hranirea cainilor...
Fie ca oamenii cu raspundere sa fie binecuvantati cu intelepciune si compasiune, cainii cu cat mai mult noroc si sanatate, si noua, celor dornici sa dam o mana de ajutor sa ne dea Dumnezeu nervi de otel, perseverenta si toleranta fata de natura umana!
Puteti face o diferenta majora, achizitionand vaccine pentru pui, cumparand hrana pentru ei, sau aducand vase metalice pentru a fi hraniti din ele!
Orice fel de ajutor este binevenit, copiii astia ai strazi, sunt nevinovati, nu sunt umani, dar sufera ca si noi...
M-am enervat la poarta, se pare ca directiva primarului cere ca nimeni sa nu intre decat escortat de cei de la adapost pe cei 400 de metri ce duc de la poarta la adapostul efectiv.
Saptamana precendenta am intalnit un portar foarte saritor care ne-a insotit el insusi pana la adapost.
Ieri, am fost nevoita sa sun trei persoane diferite pana am fost lasata sa trec de poarta.
Va jur, nu eram periculoasa, tot ce duceam in rucsac erau 7 kilograme de hrana speciala pentru pui!
Un domn, din personalul adapostului tocmai intra pe poarta cu autoutilitara si m-a transportat si pe mine pana la adapost, astfel, escortata...in sfarsit am ajuns la destinatie!
L-a adapost m-am intalnit cu doamna doctor Ungureanu, am aflat ca nu exista nici un program de voluntariat la care se poate participa, deci slabe sanse, ca momentan sa putem intra in adapost ca voluntari.
De asemenea pe langa hrana pentru pui, putem aduce vase metalice pentru a hrana, acestia nu au decat vase pentru apa, hrana este pusa pe jos. Dar mai ales putem achizitiona vaccine pentru puii aflati in adapost, si credeti-ma sunt multi astfel de pui, care fara vaccine mor datorita bolilor, pana ajung la varsta optima pentru a fi sterilizati si eliberati din adapost, acest lucru poate dura si intre 1 si 6 luni de zile.
Adevarul este ca nu ne putem concentra prea mult pe cainii adulti care se perinda pe perioade scurte prin adapost, dar putem face destul de multe pentru pui.
Pe langa hrana adecvata si vaccine ne putem da toata silinta sa le gasim stapani iubitori. Sunt atat de frumosi, si de iubitori, te doare sufletul cand vezi cata dragoste au de oferit si poate nu vor gasi pe nimeni sa-i aprecieze.
Spre groaza mea, au fost aduse inca trei catele gestante la adapost, care au nascut in ultimele 3 zile. Alaturi de ele a fost adus un nou lot de pui intre 2 si 6 luni.
Am putut interactiona mai mult cu puiutii si nu doar cu ei. Mi s-a permis sa le dau de mancare si sa le aduc apa celor care nu mai aveau. Sunt recunoscatoare pentru aceasta oportunitate si atat de neputincioasa...
M-am intristat cand am aflat ca celor doi ciobanesti mioritici din adapost nu vor mai fi eliberati niciodata, si singurul lor pacat este ca sunt niste pufosi de talie mare, iar simpla lor prezenta pe strazi ingrozeste orasenii...
Mobilizandu-ne in numar mai mare ii vom putea convinge pe primar si pe directorul adapostului sa ne permita activitati de voluntariat, fotografierea unor pui eligibili pentru adoptie pentru a fi promovati, dar mai ales sa-i convingem sa mute orele de vizitare dupa ora 16 ca multi dintre noi sa putem veni in vizita la adapost.
Ideala ar fi o zi de weekend, dar se pare ca nu este acolo decat persoana responsabila cu hranirea cainilor...
Fie ca oamenii cu raspundere sa fie binecuvantati cu intelepciune si compasiune, cainii cu cat mai mult noroc si sanatate, si noua, celor dornici sa dam o mana de ajutor sa ne dea Dumnezeu nervi de otel, perseverenta si toleranta fata de natura umana!
Puteti face o diferenta majora, achizitionand vaccine pentru pui, cumparand hrana pentru ei, sau aducand vase metalice pentru a fi hraniti din ele!
Orice fel de ajutor este binevenit, copiii astia ai strazi, sunt nevinovati, nu sunt umani, dar sufera ca si noi...
In vizita la adapostul de la Hasdat 24.05.2013
Poate, pentru multi hunedoreni, ca si pentru mine, a fost o surpriza, si un motiv de rusine sa descopar ca de mai bine de un an functiona un adapost pentru caini la periferia orasului nostru, de care nu eram catusi de putin constienta.
Astfel ca am pus de o plimbare, pana la vechea unitate militara din Hasdat, pentru a ne familiariza cu situatia acestuia si a vedea cum putem ajuta. Sansa, sau poate providenta a avut ceva de a face cu faptul ca am ajuns acolo exact la momentul propice, miercuri de la ora 12 la 14, exact singurele doua ore in care este permis accesul in incinta pentru vizitatori, pe toata durata saptamanii.
Astfel la poarta ne-am lasat datele pentru a fi trecute in registru. Nu uitati actele de identitate acasa! Eu si Ana-Maria am venit dotate cu aparate de fotografiat, rabdarea si prudenta celui care se astepta sa fie dat pe usa afara. Doream sa gasim cativa caini eligibili pentru a fi adoptati, pe care sa ii fotografiem individual in posturi cat se poate de '''facebook", si apoi sa-i promovam agresiv pentru a fi adoptati, in timp ce ne ocupam cu tratarea si pregatirea lor pentru a se integra intr-o familie iubitoare.
Spre surprinderea noastra, fotografierea este interzisa in interiorul adapostului. Desi contrariate, am preferat sa luam calea diplomatiei si sa explicam personalului responsabil ca suntem orientate pe ideea de caine-adoptie si nu pe denigrarea adapostului si a persoanelor care lucreaza acolo. Asfel ca nu am avut posibilitatea sa facem nici o fotografie, din pacate! (Toate fotografiile din articol au alte surse)
Cainii sunt cazati in cateva tarcuri, in interiorul, a ceea ce cred, ca a fost vechiul grajd al unitatii militare, in tarcuri inchise cu plasa metalica, sunt cazati unul pana la 5-6 caini intr-un tarc, mirosul este intr-adevar puternic, si este si ceva mizerie. Dar sunt hraniti si au apa suficienta. Cam atat la capitolul dotari.
Frapant a fost sa vedem caini bolnavi de scabie si in acelasi tarc cu exemplare sanatoase. Din cate ne-au explicat cei de acolo animalele nu primesc nici un fel de tratament sau asistenta veterinara, decat cea pentru castrare-sterilizare. Si ca atare legea junglei, supravietuieste cine e mai puternic...
Ti se rupe sufletul cand intri acolo...e o galagie maxima. Nu te deranjeaza sa-i vezi ca latra, te doare cand vezi animalele acelea tacute care privesc in gol, sau care nici nu se uita la tine...Parca ar fi suflete frante...Cei mai multi tanjesc dupa atingerea ta, si daca iti bagi mana prin ochiurile plasei, faci abstratie de orice cand isi imping capul in mana ta cautand alinare...
Exista cateva exemplare aduse acolo, care desi sterilizate, nu vor mai parasi niciodata incinta, pentru ca au muscat oameni, iar acum asteapta in liniste sa-i rapuna vreo boala ca sa se termine mai repede. Nu as avea nimic de obiectat, animalele periculoase trebuie tinute la distanta de oameni. Dar cainii astia nu trebuie pedepsiti incat sa nu mai simta niciodata soarele pe ei, inchisi intr-un tarc, stand pe beton, cand exista o suprafata atat de mare de pamant in curtea adapostului unde pot fi tinuti in tarcuri aerisite si partial deschise.
Exista pui de 2 luni, inchisi cu adulti, si altii abia nascuti in adapost, acestia nu vor vedea nimic din lumea exterioara pana la 6 luni, cand se presupune ca vor fi sterilizati si apoi aruncati in strada....Sansele lor de supravietuire sunt mai mult decat minime. Nu vor sti sa se fereasca de masini, de oameni, sau de alte pericole, presupunand ca nu vor muri chinuiti de boli inante de a vedea altceva decat peretii custii.
Singura lor sansa in acest moment este sa mearga cati mai multi oameni, sa viziteze adapostul, sa le gasim o casa acelor pui nevinovati, si ei sunt tot copii ai strazii!!!
In fiecare miercuri la ora 11:20 ne puteti intalni pe mine si Ana-Maria in fata Casei de cultura, Hunedoara, de unde ne vom deplasa spre Adapostul de la Hasdat, unde ne vom prezenta cu hrana de caini speciala pentu puii de caine, eventual tratamente pentru acestia.
Va asteptam alaturi de noi pentru a lua parte la aceasta actiune de constientizare!
Gabi Radoi
duminică, 20 ianuarie 2013
vineri, 10 august 2012
The Cove sau cum putem fi manipulati
Incep aceasta postare cu un film care va rapeste peste o ora din timp, dar care va poate ilumina legat de ce se poate intampla intr-o tara civilizata cum este Japonia, nu ma refer la practica vanarii efective, ci la manipularea populatiei, si blocarea accesului la informatia de interes public.
Un astfel de film te pune pe ganduri si te face sa te intrebi cate alte lucruri sunt ascunse, despre care nu stim nimic si care ne pot face foarte mult rau.
Vanarea delfinilor este o practica plina de cruzime si atat de inutila incat nu stiu de unde sa incep, cate vreme nimeni nu vrea sa consume aceasta carne, ea este vanduta drept carne de balena.
Acte de cruzime savarsim cu totii zilnic, ma refer aici atat la abatoarele clasice, cat si la vanatoarea sportiva, care o practica oameni cu venituri substantiale ce simt un fior deosebit, ucigand de placere, nu din necesitate. In definitiv ar ucide si oameni, doar ca, pentru asa ceva nu obti un permis cu cativa banuti.
Acest documentar m-a facut sa plang cu disperarea unui condamnat, si mi-a reamintit de ce nu merg la circ.
Cand eram copil eram frustrata ca toti prietenii mei erau dusi la circ de parinti, doar maica-mea refuza cu indarjire sa o faca, si-mi spunea, daca vreau sa vad animale chinuite atunci ma duce la circ. Sa nu o intelegeti gresit, nu era nici o ecologista, nici nu ii placeau animalele de companie, dar ceva din structura ei, ii spunea ca ce se intampla acolo este dramatic gresit.
Astfel ca prima data am fost la circ la 16 ani, cu inima indoita sa nu se intample cum imi spunea maica-mea.
Iubesc animalele, si le prefer compania, oricarui om, chiar si a celor din familia mea,asa ca ajunsa in preajma cortului circului, mi-am lungit gatul sa vad animalele depozitatea pe afara, legate de picioare, sezand in propriile excremente...dar nimic nu te lovea mai tare, ca privirea lor, era ca a animalelor de plus, fara viata.
M-am apropiat foarte mult, si nu aveau nici o reactie, atat de supuse si pasive, stomacul meu s-a strans ca un nod...intreaga reprezentatie a fost ca o tortura, cine mai crede in frumusetea luminitelor colorate, cand ele decoreaza gardul lagarului?
Imaginile din filmul acesta mi-au gravat in memorie "Sa nu te duci niciodata la un delfinariu!"
Si desi nu-mi place sa fac la fel ca mama, trebuie sa ma inclin in fata ei, pentru ca stiu ca la randul meu voi face la fel, doar ca probabil voi fi mult mai dura, si-i voi face sa se uite la The Cove si la Earthlings, asa cum miseleste am facut si cu sora-mea.
Fiti duri, cruzi, rai, neinduplecati, legati de scaune, fixati in fotolii, obligati-va toti oamenii pe care ii iubiti sa vada aceste documentare, sa constientizeze ca optiunea lor conteaza.
Nu guvernele schimba lumea, ci oamenii obisnuiti pasionati de lucrurile in care cred!
luni, 9 iulie 2012
in balans
ca in fiecare zi, si astazi mi-am luat bicicleta si m-am profilat rapid pe orizont, apusul imi inspira dorul de duca, e semnalul pentru noi inceputuri...
astazi mirosea a flori de camp, mi-am lasat mintea libera sa zburde cu sanzienele, dar setea mi-a stricat reveria.
am luat sticla si in timp ce o duceam spre gura un tipat puternic s-a ridicat de langa mine, am tresarit extaziata la gandul ca voi vedea un animal salbatic,
la cativa metri distanta un uliu tanar, progenitura proaspata, incerca sa prinda curentii josi de la nivelul solului, pentru a se putea ridica,
frustrarea si bucuria il faceau sa strige, ca un copil, il priveam fascinata, deja uitasem unde sunt,
parintii lui erau in apropiere, pe rand se apropiau si apoi se indepartau, il incurajau sa-si dea drumul, sa se intinda si sa riste, pentru a deveni, a fi el insusi...
asta e si viata o serie de oportunitati insirate cronologic, menite sa ne inspire sa fim, sa ne deschidem catre noi insine, sa ne cautam forta interioara, si apoi sa zburam peste lume, dar ca toate drumurile spre sine, vom urla de bucurie sau frustrare, vom cadea si ne vom ridica pentru ca nu exista decat astazi, aici si acum...
eu inca nu zbor...
duminică, 1 iulie 2012
O noua perspectiva asupra vietii prin muzica clasica?
Mi-am generat o viata mult mai complicata decat doream, si iata ca din nou itzesc capul in lume, incercand sa ma scutur de bagajele care ma sufoca...un impuls a fost starnit si de videoclipul care il atasez mai jos...va poate schimba nu doar perspectiva, dar va poate salva viata ... Doamnelor si domnilor : Benjamin Zander!
luni, 2 ianuarie 2012
vineri, 30 aprilie 2010
Dreptate pentru lupi
Urmatorul articol este preluat din revista As, cum nu puteam sa pun mai bine situatia in cuvinte, redau mai jos o scrisoare a inginerului silvic Casian Balabasciuc.
"Doresc sa nu am dreptate. Sa nu fie adevarat ca rasa umana are tendinta sa urasca natura. Singura specie de pe Terra, care isi aroga dreptul sa judece si sa dea verdicte, o face prea frecvent cu patima si subiectivism. Sa fie carenta de educatie? Sa fie un mod de a se absolvi de propriile pacate, aruncand o vina inexistenta altor vietuitoare, randuite cu drepturi egale in lume, de Dumnezeu?
Intr-un numar mai vechi din revista am citit randurile unei doamne despre un frumos pui de caprioara. Ganduri gingase, sentimente delicate, interpretari oscind intre dragoste materna si manie nedisimulata. Un articol care se incheia cu un post-scriptum vehement, indingnat si neiertator, care incrimina existenta lupului.
Totul pornise de la un scenariu in care o haita ucisese caprioara mama, lasand doi ieduti orfani. O acuzatie grea ca un blestem pe capul unei specii a carei singura vina este ca exista. Ca specialist am sesizat usor ca acest scenariu nu poate fi real. In perioada in care ciutele si caprioarele odraslesc, lupii nu vaneaza in haite. Nu! Natura isi are legile ei, adesea dure, adesea de neinteles pentru noi oamenii, dar de fiecare data cu mult mai drepte si mai simple decat legile omenesti.
Natura se conduce dupa niste pricipii ferme, foarte exacte, cum ar fi autoreglarea, autoconservarea, echilibrul dinamic. Doar acestea au facut ca speciile de plante si animale sa coexiste ere in sir fara sa se distruga intre ele, fara sa se extermine. Singurii care au putut sa le infranga, sa le destabilizeze, am fost noi, oamenii.
De coltii lupului nu s-a prapadit nici o specie. Din cauza cruzimii noastre au disparut foarte multe. Unii urasc lupul pentru ca ucide. Acesta i-a fost destinul harazit de Dumnezeu: sa se hraneasca cu carne. Lupul ucide pentru ca ii este foame, lui si puilor sai. Omul ucide pentru ca se amuza, spectacolul morti il distreaza, ii satisface orgoliul de asa-zis erou.
Lupul supravietuieste exclusiv gratie calitatilor sale: instinct, dibacie, forta fizica, inteligenta. Omul doar nascocirilor care il fac atotputernic.
Lupul vaneaza cinstit, rapunandu-si prada prin forta si agerimea sa. Vanatorul se foloseste de autoturism, glonte, luneta, capcana sau de perfidia lantului care chinuie ingrozitor prada.
Lupul vaneaza, de regula ce este mai usor: animale bolnave, imbatranite, slabe sau se multumeste cu cadavre. Omul omoara ca sa se faleasca. O executie organizata, perfida fara urma de risc.
Faptul ca exista legi care protejeaza unele salbaticiuni este meritorie. Prin ele, omenirea isi recunoaste vina de a fi intervenit prea brutal si adesea cu nepricepere in fragilul echilibru al naturii. Din pacate multe distre aceste legi raman insa litere moarte. Tot omul este cel care le incalca sau nu le aplica, din ignoranta sau din egoism.
Motivul real poate ca nu mai prezinta vreo importanta, de vreme ce acolo, in salbaticiile tot mai agresate de poftele si fantasmele speciei supreme, fiinte nevinovate privesc cu teama si neincredere cum habitatele lor devin tot mai restranse. Animalele, care candva stapaneau teritorii vaste, convietuind intr-o armonie sobra, si-au pierdut cu timpul terenurile de hrana, locurile de crestere a puilor si uneori chiar viata.
Pentru cine are rabdare sa afle un adevarat prea putin cunosut, afirm cu toata raspunderea ca si lupul poate manifesta afectiune, ca de altfel oricare alt animal tratat de mic cu blandete, rabdare si intelegere. Se pune doar problema daca cineva are disponibilitatea pentru a i le oferi.
In ciuda aparentelor, lupul este un animal sfios, temator, neincrezator, dar tandru si deosebit de inteligent, fapt care a facut ca numeroase popoare din vechime sa-l considere stramosul lor. Un asemenea popor a fost cel dac.
In natura nu exista buni si rai. Lucrul acesta trebuie sa-l intelegem bine si sa acceptam Creatia asa cum ne-a fost daruita spre buna gospodarire. Cand Mantuitorul ne-a sfatuit sa ne iubim aproapele ca pe noi insine, a lasat deschisa calea intelegerii ca aproapele la care se referea nu este neaparat din aceeasi specie, ci natura in genere. Iata un simplu motiv pentru care avem dreptul si indatorirea sa judecam, dar trebuie sa fim deosebit de prudenti cand ne hotaram sa condamnam. Si mai ales, sa ucidem."
"Doresc sa nu am dreptate. Sa nu fie adevarat ca rasa umana are tendinta sa urasca natura. Singura specie de pe Terra, care isi aroga dreptul sa judece si sa dea verdicte, o face prea frecvent cu patima si subiectivism. Sa fie carenta de educatie? Sa fie un mod de a se absolvi de propriile pacate, aruncand o vina inexistenta altor vietuitoare, randuite cu drepturi egale in lume, de Dumnezeu?
Intr-un numar mai vechi din revista am citit randurile unei doamne despre un frumos pui de caprioara. Ganduri gingase, sentimente delicate, interpretari oscind intre dragoste materna si manie nedisimulata. Un articol care se incheia cu un post-scriptum vehement, indingnat si neiertator, care incrimina existenta lupului.
Totul pornise de la un scenariu in care o haita ucisese caprioara mama, lasand doi ieduti orfani. O acuzatie grea ca un blestem pe capul unei specii a carei singura vina este ca exista. Ca specialist am sesizat usor ca acest scenariu nu poate fi real. In perioada in care ciutele si caprioarele odraslesc, lupii nu vaneaza in haite. Nu! Natura isi are legile ei, adesea dure, adesea de neinteles pentru noi oamenii, dar de fiecare data cu mult mai drepte si mai simple decat legile omenesti.
Natura se conduce dupa niste pricipii ferme, foarte exacte, cum ar fi autoreglarea, autoconservarea, echilibrul dinamic. Doar acestea au facut ca speciile de plante si animale sa coexiste ere in sir fara sa se distruga intre ele, fara sa se extermine. Singurii care au putut sa le infranga, sa le destabilizeze, am fost noi, oamenii.
De coltii lupului nu s-a prapadit nici o specie. Din cauza cruzimii noastre au disparut foarte multe. Unii urasc lupul pentru ca ucide. Acesta i-a fost destinul harazit de Dumnezeu: sa se hraneasca cu carne. Lupul ucide pentru ca ii este foame, lui si puilor sai. Omul ucide pentru ca se amuza, spectacolul morti il distreaza, ii satisface orgoliul de asa-zis erou.
Lupul supravietuieste exclusiv gratie calitatilor sale: instinct, dibacie, forta fizica, inteligenta. Omul doar nascocirilor care il fac atotputernic.
Lupul vaneaza cinstit, rapunandu-si prada prin forta si agerimea sa. Vanatorul se foloseste de autoturism, glonte, luneta, capcana sau de perfidia lantului care chinuie ingrozitor prada.
Lupul vaneaza, de regula ce este mai usor: animale bolnave, imbatranite, slabe sau se multumeste cu cadavre. Omul omoara ca sa se faleasca. O executie organizata, perfida fara urma de risc.
Faptul ca exista legi care protejeaza unele salbaticiuni este meritorie. Prin ele, omenirea isi recunoaste vina de a fi intervenit prea brutal si adesea cu nepricepere in fragilul echilibru al naturii. Din pacate multe distre aceste legi raman insa litere moarte. Tot omul este cel care le incalca sau nu le aplica, din ignoranta sau din egoism.
Motivul real poate ca nu mai prezinta vreo importanta, de vreme ce acolo, in salbaticiile tot mai agresate de poftele si fantasmele speciei supreme, fiinte nevinovate privesc cu teama si neincredere cum habitatele lor devin tot mai restranse. Animalele, care candva stapaneau teritorii vaste, convietuind intr-o armonie sobra, si-au pierdut cu timpul terenurile de hrana, locurile de crestere a puilor si uneori chiar viata.
Pentru cine are rabdare sa afle un adevarat prea putin cunosut, afirm cu toata raspunderea ca si lupul poate manifesta afectiune, ca de altfel oricare alt animal tratat de mic cu blandete, rabdare si intelegere. Se pune doar problema daca cineva are disponibilitatea pentru a i le oferi.
In ciuda aparentelor, lupul este un animal sfios, temator, neincrezator, dar tandru si deosebit de inteligent, fapt care a facut ca numeroase popoare din vechime sa-l considere stramosul lor. Un asemenea popor a fost cel dac.
In natura nu exista buni si rai. Lucrul acesta trebuie sa-l intelegem bine si sa acceptam Creatia asa cum ne-a fost daruita spre buna gospodarire. Cand Mantuitorul ne-a sfatuit sa ne iubim aproapele ca pe noi insine, a lasat deschisa calea intelegerii ca aproapele la care se referea nu este neaparat din aceeasi specie, ci natura in genere. Iata un simplu motiv pentru care avem dreptul si indatorirea sa judecam, dar trebuie sa fim deosebit de prudenti cand ne hotaram sa condamnam. Si mai ales, sa ucidem."
vineri, 3 iulie 2009
noaptea îngerilor despletiţi
în seara asta pe străzile sinistre, în drum spre casă,
un copil şi un înger se dădeau pe bicicletă, copilul îngâna un cântec,
îngerul mare şi rotund la pântec
cu parul alb şi despletit îl urmărea-n-tăcere,
sub luminile felinarelor radia un halo straniu,
nimic nu părea mai normal, mi-am dat jos şalul şi sandalele,
crengile joase ce mi se prindeau în păr, în seara asta abia îmi mângâiau faţa,
claxoanele şoferilor m-au determinat să le fac cu mâna,
e o seara magică,
aş putea merge până la capătul lumii,
nici câinii nu latră, doar vântul adie,
în felul acela când pare că te salută...
un copil şi un înger se dădeau pe bicicletă, copilul îngâna un cântec,
îngerul mare şi rotund la pântec
cu parul alb şi despletit îl urmărea-n-tăcere,
sub luminile felinarelor radia un halo straniu,
nimic nu părea mai normal, mi-am dat jos şalul şi sandalele,
crengile joase ce mi se prindeau în păr, în seara asta abia îmi mângâiau faţa,
claxoanele şoferilor m-au determinat să le fac cu mâna,
e o seara magică,
aş putea merge până la capătul lumii,
nici câinii nu latră, doar vântul adie,
în felul acela când pare că te salută...
miercuri, 1 iulie 2009
noi, eu...doar notiuni
azi am intalnit un batran care culegea cuie ruginite, l-am intrebat ce face cu ele, mi-a raspuns , "nu se stie niciodata!
pe autobuz o tanti cu batic negru si baston m-a intrebat daca sunt din moldova, nu am intrebat de ce, dar mi-a povestit de un chirias de pe langa botosani care vorbea asa repede...
la piata in ochii oricarui vanzator vedeai incrancenarea de a vinde, organic legata de supravietuirea lui in marele oras...afara pe strada o bunica ce-mi aducea aminte de a mea, statea cu buchete de sunatoare, cel mai seren chip care l-am vazut in ultimul timp...
in toate aceste tablouri, insirate in tunelul amintirilor mele, viata nu e decat o reflexie egoista...
pe autobuz o tanti cu batic negru si baston m-a intrebat daca sunt din moldova, nu am intrebat de ce, dar mi-a povestit de un chirias de pe langa botosani care vorbea asa repede...
la piata in ochii oricarui vanzator vedeai incrancenarea de a vinde, organic legata de supravietuirea lui in marele oras...afara pe strada o bunica ce-mi aducea aminte de a mea, statea cu buchete de sunatoare, cel mai seren chip care l-am vazut in ultimul timp...
in toate aceste tablouri, insirate in tunelul amintirilor mele, viata nu e decat o reflexie egoista...
luni, 29 iunie 2009
Visare
În negura ceții în munte, între brazi întunecați, ritmul îl bate un chip de lut îmbrăcat în aur, sub viori indiene se joacă, cu impasibilă expresie dansează jocul dragostei, ți-am zărit chipul atunci printre ramuri. Negura lăptoasă mă-npresoară, ochii tăi se dizolvă în aer, ca toți ceilalți dinaintea ta, tot mai vag se aud și pașii auriți ai sentimentului cel mai frivol, amorul de o vară...
În liniștea rămasă mă regăsesc...corpul, plăcerea mea îți aparține, iar ego-ul meu năzuiște ale tale suspine. Mi-e teamă că sunt prea goală să pot oferii altfel decât rațional, mă transform într-o creatură centristă, uit că dragostea nu înseamnă renunțare, desprinderea de sine, cădere în celălalt...uit întotdeauna că mă iubesc doar pe mine.
Devin posesoarea unui sine tiranic, însetat, dar liber, ți-aș încătușa sufletul lângă mine, apoi l-aș uita pe un raft, undeva. Nu am de dat decât nefericire, plec, către mine, mă caut în pădure printre bestii, sperând eliberarea de tot ce mă leagă de lume.
oceanul interior
Îmi amintesc un vis departe, deschid pleoapele, întinsă mare azur de necuprins, un vânt sărat mi se anină de față, parcă mă dezmeticește, privesc acoperișul de paie, razele ce pătrund par umezite de aer. Cu palmele aspre îmi netezesc fusta întunecată, cândva brodam flori roș-verzi, acum doar umbre dintr-o veche poveste când credeam în nemuritori.
Chipul meu nu mai are importanță, l-am lăsat undeva într-o veche oglindă, când număram 25 de ani, astăzi în cutele-i adânci stau mărturie idile, lacrimi, nostalgii, sărate, un întreg vacarm.
Bătrâna doamnă de pe plajă, desculță, mereu privind de pe faleză, așteaptă să crească acolo o pădure, de zeci, poate sute de ani, în praful aspru dintre stânci, visează...
Chipul meu nu mai are importanță, l-am lăsat undeva într-o veche oglindă, când număram 25 de ani, astăzi în cutele-i adânci stau mărturie idile, lacrimi, nostalgii, sărate, un întreg vacarm.
Bătrâna doamnă de pe plajă, desculță, mereu privind de pe faleză, așteaptă să crească acolo o pădure, de zeci, poate sute de ani, în praful aspru dintre stânci, visează...
Statuia de ceară
Cu ce furie plouă afară, de parcă ar vrea să ne curețe pe toți de păcate. Nu știu de e furie sau eliberare în tumultul naturii, dar ceva pe chipul tău îmi vorbește de singurătate, de liniștea ce nu o mai dorești, setea de viață și temeri lumești.
Te iubesc în cuvinte uneori, și ochii te caută, mă întreb de te cunosc dinainte, și dacă buza ta tremurătoare nu e decât o amintire din alte vieți în care îmi mințeam propriul eu.
Am iubit și alte chipuri înainte, m-am frământat, mi-am judecat și învinuit dragostea dăruită de păcat și cât de mult m-am înșelat, știu. Am căutat ambalaje, recipienți care trebuiau să mă conțină tot pe mine, dar în pachet e mereu altcineva, mai potrivit, iar, mă caut și arunc din nou, cel mai iubit cadou.
Pe chipul tău accentuat de cute, nu regăsesc decât serenă desfătare, uneori îmi pare că mă iubești, ha, ce jalnică mirare, pe care o alung adeseori, mă simt nevrednică de tine, doresc să devin...
Mi-e teamă de iubire, și de tine, neștiind de voi fi mai puțin decât vezi, ș-apoi patetică îngrămădeală m-am transformat și eu, oamenii nu-ntrezăresc prin măștile transparente că strig după ajutor.
Nu sunt decât o statuie de ceară, spectator al universului tău. Mă ridică și m-așează în camera obscură, din colțul destinat mie, îl privesc pe creator, mi-a modelat chipul pentru a-l îndrăgi doar el, sub ceara capcanei mele pâlpâie dorința de a te atinge, a înroși epiderma, aș arde peste tine fără flacără m-aș pierde în lumea ta, de orb.
Te iubesc în cuvinte uneori, și ochii te caută, mă întreb de te cunosc dinainte, și dacă buza ta tremurătoare nu e decât o amintire din alte vieți în care îmi mințeam propriul eu.
Am iubit și alte chipuri înainte, m-am frământat, mi-am judecat și învinuit dragostea dăruită de păcat și cât de mult m-am înșelat, știu. Am căutat ambalaje, recipienți care trebuiau să mă conțină tot pe mine, dar în pachet e mereu altcineva, mai potrivit, iar, mă caut și arunc din nou, cel mai iubit cadou.
Pe chipul tău accentuat de cute, nu regăsesc decât serenă desfătare, uneori îmi pare că mă iubești, ha, ce jalnică mirare, pe care o alung adeseori, mă simt nevrednică de tine, doresc să devin...
Mi-e teamă de iubire, și de tine, neștiind de voi fi mai puțin decât vezi, ș-apoi patetică îngrămădeală m-am transformat și eu, oamenii nu-ntrezăresc prin măștile transparente că strig după ajutor.
Nu sunt decât o statuie de ceară, spectator al universului tău. Mă ridică și m-așează în camera obscură, din colțul destinat mie, îl privesc pe creator, mi-a modelat chipul pentru a-l îndrăgi doar el, sub ceara capcanei mele pâlpâie dorința de a te atinge, a înroși epiderma, aș arde peste tine fără flacără m-aș pierde în lumea ta, de orb.
luni, 15 iunie 2009
radiografia unui om liber
Uneori îmi pare că oamenii se împart în două grupuri : cei din sistem şi cei care cred că nu fac parte din el.
Şi tot aşa uneori mă întreb care din ei sunt mai pierduţi în propria iluzie, ambele grupuri se arată cu degetul, dar niciunul nu e în afara lui, ne-am născut în sistem, ne hrănim în el şi murim tot acolo. Sistemul există, pentru ca e un produs al societăţii umane. Cât va exista o societate va exista un sistem.
Mi se pare adorabilă teoria celor antisistem, si a unei părţi a anarhiştilor : autoproclamata libertate spirituală, mentală şi nu în ultimul rând materială.
Dar se pare ca uita cu ostentaţie că aşa-numita lor libertate nu ar trebui să se concentreze la a judeca sistemul, ci efectiv de a trăi în afara lui.
Câţi dintre aşa-numiţii “oameni liberi” trăiesc independent de sistem ? Eu personal nu am cunoscut niciunul, s-au născut înăuntru, s-au hrănit cu ideile, cultura şi mentalităţile maselor ignorante pe care le dispreţuiesc azi. Au întrezărit un alt adevăr. Şi când sistemul nu le-a dat şansa au început să ridice vocea, pumnul, să se facă auziţi, aceia au stârnit revoluţii ideologice, mişcări ale maselor, au schimbat lumea în cursul ei.
Restul, cel puţin dintre contemporani, nu fac altceva decât masturbare intelectuala, afişarea unui dispreţ superior, şi în general cultivă lipsa profesionalismului, dar au un mare respect pentru filosofia lenii.
Trăind într-un dolce-far-niente, de fapt o atitudinea de resemnare, lipsă de iniţiativă, doar dulcea fericire de a zace în propriul nimic, în cadrul aceluiaşi “sfânt” sistem. Îşi construiesc aceleaşi icoane, din revoluţionarii trecutului, dezbat pacea, dragostea, sensul, viaţa, precum copii cruzi sau adulţi raţionali, se invârt în aceleasi spirale ca restul muritorilor, dar încă mă întreb cărui zeu suprem se închină ei, iar noi restul, plebea nu avem acces? Să fie oare libertatea acel zeu-concept?
Şi dacă e aşa, răsare o dilema, din limitarea mea cognitivă, să fie zeul cel aclamă ei, unul ca toţi ceilalţi din trecut? Acces rezervat doar unei clase de aleşi, să fie acest concept, doar un cuvânt ca toate celelalte spuse de oameni educaţi? Doar un cuvânt...asta a devenit libertatea.
Despre libertate, cu regretele de rigoare, dar nu este decât o noţiune utopică, ce a împrumutat un pic din spiritul marxist-leninist.
Visăm şi o cântam cu exasperare, a devenit un concept vulgarizat, de micii burghezi europeni, artiştii chipurile neînţeleşi în perspectiva cărora totul e o feerie, un vârtej de amestecuri emoţionale, dispreţ prost înţeles şi o slăbuţă cultură literară culeasă în urma unor ani de universitate, pendulând între bibliotecă, nopţi pierdute şi aburi de alcool.
Dar dincolo de toate astea, ţinând, în mod necesar, precum un laitmotiv, un roman la subraţ, acest “om liber” îţi va adresa fără vreo solicitare prealabilă, cel puţin una din judecăţile sale de valoare, îndelung ticluite din compoziţia vreunui scriitor, peroraţiile sale interioare, şi nepregetat o noţiune la modă între literaţii momentului.
Am toată "admiraţia" pentru oamenii aceştia liberi, doar mă înscriu în tagma lor, trăind mereu din joburi scurte şi uşor de lepădat, fără a solicita prea multă implicare personală, pendulând în umbra materială a familiei, a celulei centrale a “infamului” sistem cărora cad victime, prin naştere evident, caci considerăm că nu e vina noastră că împarţim geneza cu indivizi aparent reduşi la lumea lor de rotiţe în marea maşină socială.
Şi iată iarăşi privind în oglindă un chip netulburat decât de riduri de expresie, palme netăbăcite de mic intelectual, degete fine, ce ar fi putut cânta la pian, dar hai să fim serioşi, la cât sunt de leneş, aş fi ajuns doar un mediocru, de aş fi avut un dram de înclinaţie artistică, măcar.
Omul liber nu e liber, are aceleaşi boli care ne bântuie pe toţi. De e liber în mentalităţi, e dependent de prezenţa oamenilor, de a fi iubit, adulat, înobilat la rangul de “unicul” din viaţa cuiva.
Omul liber al zilei de azi nu vrea să deţină nimic, şi totuşi se hrăneşte din simpatia multora, îl validează un cât mai larg număr de prieteni, şi cât mai pitoreşti pentru a compensa propria lipsă de culoare, chiar şi prieteni abia cunoscuţi , o mică galerie pentru care el, pionul central e măsura tuturor lucrurilor.
De nu eşti unul dintre fani, se va strădui probabil să-ţi şocheze gândirea printr-un exerciţiu clasic de prostie a inteligenţei, presupund în mod eronat că până la el nu ai mai întâlnit conceptul respectiv. Dacă nici aceasta noua tactică nu merge, rămâi un limitat, băiete, căci ai pierdut, oricum, el fiind liber în gândire consideră că poate ai şi tu un sens pe pământ şi, mda, te tolerează, deşi eşti cam redus.
Oamenii liberi nu vor să fie contrazişi, ei si-au format o opinie, diferită de a maselor, poate chiar antagonică, iar ţie, sub nici o formă nu ţi-e permis să pui la îndoială dogma, eretic, nevrednic.
Omul liber al zilelor noastre e doar un adult întârziat ce-şi doreste prea mult să pară degajat şi emancipat din supa neputinţei majoritare.
marți, 2 iunie 2009
zambesc
Avem o parere asa de vaga despre noi insine incat imi pare uneori ca suntem pierduti.
Iubim cand suntem insetati sa ne descoperim, iubim cand vrem sa credem, cand speram in unicitatea noastra, ne dorim indragostiti de magice creaturi semipamantene.
Am o vaga parere despre barbatii care ma atrag, si o si mai incetosata idee daca m-ar atrage femeile.
Am o transparenta, sidefie impresie despre notiunea "dragoste", ma intreb uneori daca nu suntem prea pacatosi pentru a o descoperi impreuna...
Pot afirma fara tagada, imi iubesc cainele, dar nu pot vorbi despre dragostea ce ti-o port, a fost prea mult timp mutilata si dezgolita inima mea, ca sa stiu daca mai are curaj ca odata...
Am o parere foarte vaga despre tainele din spatele ochilor de apa, insa m-as cufunda oricand in ei...
am o parere vaga despre tot, acesta e secretul si zambesc...
caci NU AM NIMIC...
Iubim cand suntem insetati sa ne descoperim, iubim cand vrem sa credem, cand speram in unicitatea noastra, ne dorim indragostiti de magice creaturi semipamantene.
Am o vaga parere despre barbatii care ma atrag, si o si mai incetosata idee daca m-ar atrage femeile.
Am o transparenta, sidefie impresie despre notiunea "dragoste", ma intreb uneori daca nu suntem prea pacatosi pentru a o descoperi impreuna...
Pot afirma fara tagada, imi iubesc cainele, dar nu pot vorbi despre dragostea ce ti-o port, a fost prea mult timp mutilata si dezgolita inima mea, ca sa stiu daca mai are curaj ca odata...
Am o parere foarte vaga despre tainele din spatele ochilor de apa, insa m-as cufunda oricand in ei...
am o parere vaga despre tot, acesta e secretul si zambesc...
caci NU AM NIMIC...
sâmbătă, 30 mai 2009
sunt femeie si se vede
sunt femeie si deci am sani.
sunt sani si asta e tot ce conteaza, nu voi dezbate aici ce tipuri dimensiuni, culori, proportii, poezii si rime imbina ei doi.
pana la urma ei sunt doar fondul pe care se aseaza forma.
o forma numita sutien.
da, sunt femeie si deci am sani, sunt femeie si detin macar un sutien. De ce? ei iata as vrea sa stiu si eu.
N-am simtit nevoia sa port un sutien pana cand nu m-au ajutat barbatii sa inteleg ce e un san, in perspectiva lor, desigur.
E un fel de tinta fixata sub tricou, si sfarcurile epicentrul unui cutremur suficient de puternic incat orice emiti, pe orificiul numit gura, sa devina brusc futil. Daca iti porti natural corpul, pe dedesubt, interlocutorul tau de sex opus va semnala, probabil, doar acest fapt, sau cel putin va avea unele dificultati in a-si concentra atentia asupra subiectului de dezbatut.
Port sutienul ca o armura, pufoasa, moale, colorata, cu ea m-am obisnuit datorita voua, da, da, voua! Nu am de ce sa ma ascund de mine, dar ce a fost incomod la inceput a devenit dependenta, iar azi nu mai ies din casa fara dansul.
In anii 70 ai Frantei zilelor noastre, o femeie angajata unei companii, a fost concediata pentru ca a refuzat sa poarte la birou, pe sub camasa, sutien, motivatia superiorilor sai? Se pare ca le era distrasa atentia colegilor de sex masculin, a caror productivitate scazuse...
In numele libertatii si a feminismului ar trebui sa imi ard sutienul in fata primariei, si as putea fi eu din nou, dar vezi tu dupa ce iubitul iti spune "de ce porti asa ceva, tu ai sani frumosi", iar cand iesim uneori "nu-ti iei sutienul cu push-up? iubi arati asa bine cu el".
Multumesc, iubi ca esti barbat si imi aduci aminte ce rol am...dar sti ce? sunt femeie, deci imi creste si par, da, da peste tot, ca si tie, pot si eu sa ragai, sa ma scarpin in zona genitala si sa emit judecati "de valoare". Asa ca de azi as vrea sa te epilezi, da, da peste tot, sa porti boxeri cu push up si sa ma lasi dracu in pace cu sutien sau fara!
Sunt femeie, deci am sani.
Sunt femeie si refuz ca acest comportament biologic al barbatului sa imi influenteze viata, alegerile, si dependentele.
sunt sani si asta e tot ce conteaza, nu voi dezbate aici ce tipuri dimensiuni, culori, proportii, poezii si rime imbina ei doi.
pana la urma ei sunt doar fondul pe care se aseaza forma.
o forma numita sutien.
da, sunt femeie si deci am sani, sunt femeie si detin macar un sutien. De ce? ei iata as vrea sa stiu si eu.
N-am simtit nevoia sa port un sutien pana cand nu m-au ajutat barbatii sa inteleg ce e un san, in perspectiva lor, desigur.
E un fel de tinta fixata sub tricou, si sfarcurile epicentrul unui cutremur suficient de puternic incat orice emiti, pe orificiul numit gura, sa devina brusc futil. Daca iti porti natural corpul, pe dedesubt, interlocutorul tau de sex opus va semnala, probabil, doar acest fapt, sau cel putin va avea unele dificultati in a-si concentra atentia asupra subiectului de dezbatut.
Port sutienul ca o armura, pufoasa, moale, colorata, cu ea m-am obisnuit datorita voua, da, da, voua! Nu am de ce sa ma ascund de mine, dar ce a fost incomod la inceput a devenit dependenta, iar azi nu mai ies din casa fara dansul.
In anii 70 ai Frantei zilelor noastre, o femeie angajata unei companii, a fost concediata pentru ca a refuzat sa poarte la birou, pe sub camasa, sutien, motivatia superiorilor sai? Se pare ca le era distrasa atentia colegilor de sex masculin, a caror productivitate scazuse...
In numele libertatii si a feminismului ar trebui sa imi ard sutienul in fata primariei, si as putea fi eu din nou, dar vezi tu dupa ce iubitul iti spune "de ce porti asa ceva, tu ai sani frumosi", iar cand iesim uneori "nu-ti iei sutienul cu push-up? iubi arati asa bine cu el".
Multumesc, iubi ca esti barbat si imi aduci aminte ce rol am...dar sti ce? sunt femeie, deci imi creste si par, da, da peste tot, ca si tie, pot si eu sa ragai, sa ma scarpin in zona genitala si sa emit judecati "de valoare". Asa ca de azi as vrea sa te epilezi, da, da peste tot, sa porti boxeri cu push up si sa ma lasi dracu in pace cu sutien sau fara!
Sunt femeie, deci am sani.
Sunt femeie si refuz ca acest comportament biologic al barbatului sa imi influenteze viata, alegerile, si dependentele.
luni, 25 mai 2009
despre anarhism si libertate cu Emma Goldman
I am aware that a period comes to everybody when we are obliged, perforce, to sit back and look at life.
That period is a wise old age, but never having grown wise I do not expect to ever reach that point. Most people who look at life never live it. What they see is not life but a mere shadow of it. Have they not been taught that life is a curse visited upon them by a bungling God who has made man in his own image?
Therefore most people look at life and upon life as a sort of stepping-stone to a heaven in the hereafter. They dare not live life, or get the living spirit out of life as it presents itself to them. It means a risk; it means the giving up their little material achievements. It means going against "public opinion" and the laws and rules of one's country.
There are few people who have the daring and the courage to give up what they hug at their hearts.
They fear that their possible gain will not be the equivalent for what they give up.
Anarchism is a releasing and liberating force because it teaches people to rely on their own possibilities, teaches them faith in liberty, and inspires men and women to strive for a state of social life where every one shall be free and secure.
There is neither freedom nor security in the world today: whether one be rich or poor, whether his station high or low, no one is secure as long as there is a single slave in the world. No one is safe or secure as long as he must submit to the orders, whim or will of another who has the power to punish him, to send him to prison or to take his life, to dictate the terms of his existence, even from the cradle to the grave.
Anarchism repudiates any attempt of a group of men or of any individual to arrange life for others.
The greater the freedom and the opportunities for every unit in society, the finer will be the individual and the better for society; and the more creative and constructive the life of the collectivity. That, in brief, has been the ideal to which I have devoted my life.
Anarchism is not a cut-and-dried theory. It is a vital spirit embracing all of life.
That period is a wise old age, but never having grown wise I do not expect to ever reach that point. Most people who look at life never live it. What they see is not life but a mere shadow of it. Have they not been taught that life is a curse visited upon them by a bungling God who has made man in his own image?
Therefore most people look at life and upon life as a sort of stepping-stone to a heaven in the hereafter. They dare not live life, or get the living spirit out of life as it presents itself to them. It means a risk; it means the giving up their little material achievements. It means going against "public opinion" and the laws and rules of one's country.
There are few people who have the daring and the courage to give up what they hug at their hearts.
They fear that their possible gain will not be the equivalent for what they give up.
Anarchism is a releasing and liberating force because it teaches people to rely on their own possibilities, teaches them faith in liberty, and inspires men and women to strive for a state of social life where every one shall be free and secure.
There is neither freedom nor security in the world today: whether one be rich or poor, whether his station high or low, no one is secure as long as there is a single slave in the world. No one is safe or secure as long as he must submit to the orders, whim or will of another who has the power to punish him, to send him to prison or to take his life, to dictate the terms of his existence, even from the cradle to the grave.
Anarchism repudiates any attempt of a group of men or of any individual to arrange life for others.
The greater the freedom and the opportunities for every unit in society, the finer will be the individual and the better for society; and the more creative and constructive the life of the collectivity. That, in brief, has been the ideal to which I have devoted my life.
Anarchism is not a cut-and-dried theory. It is a vital spirit embracing all of life.
joi, 16 aprilie 2009
si daca nu te mai intorci ?
imi amintesc violoncelul prin fiecare nota marcata in mine...
sufletul se arcuieste, cu ochii inchisi, danseaza...
si daca nu te mai intorci? eu ce fac cu parfumul, cu amintirea zilelor,
doar rasul tau mai e imprimat pe pozele acelea vechi...
nu mai e loc de altceva...
sunt inca aici...
si daca nu te mai intorci?
cui raman visele mele?
o sa ramana acolo de mana cu anii copilariei,
or sa se piarda in neguri ?
poate candva in timp, te vei intoarce,
si nu ne vom mai recunoaste,
alti oameni, alte vise, se vor sterge cuvintele...
te voi imbratisa ca pe un prieten vechi, o vesnicie,
pe fotografiile noastre nu vor mai fi decat zambete, nostalgie,
vei avea parul alb, vei rade de lume,
cum ai facut mereu, pierdut in alte sfere...
ne vom privi atunci,
va fi intre irisi negri...
daca nu te mai intorci,
voi asculta mereu povestile tale, inganate pe intuneric,
imi voi pierde zile numarand fulgi de februarie,
luna in care bantuie Noi...
voi purta cu mine iubirea, si daca nu te mai intorci...
sufletul se arcuieste, cu ochii inchisi, danseaza...
si daca nu te mai intorci? eu ce fac cu parfumul, cu amintirea zilelor,
doar rasul tau mai e imprimat pe pozele acelea vechi...
nu mai e loc de altceva...
sunt inca aici...
si daca nu te mai intorci?
cui raman visele mele?
o sa ramana acolo de mana cu anii copilariei,
or sa se piarda in neguri ?
poate candva in timp, te vei intoarce,
si nu ne vom mai recunoaste,
alti oameni, alte vise, se vor sterge cuvintele...
te voi imbratisa ca pe un prieten vechi, o vesnicie,
pe fotografiile noastre nu vor mai fi decat zambete, nostalgie,
vei avea parul alb, vei rade de lume,
cum ai facut mereu, pierdut in alte sfere...
ne vom privi atunci,
va fi intre irisi negri...
daca nu te mai intorci,
voi asculta mereu povestile tale, inganate pe intuneric,
imi voi pierde zile numarand fulgi de februarie,
luna in care bantuie Noi...
voi purta cu mine iubirea, si daca nu te mai intorci...
miercuri, 25 februarie 2009
alb de februarie
nimic nu se compara cu starea de entuziasm primavaratec,
albul imens al orizontului in care doar un copac stingher isi intinde umbrele in soarele de februarie pare cel mai frumos tablou cu putinta...necuprinsul unui asemenea drum ma prinde in mreje...geme dorinta departarilor
albul imens al orizontului in care doar un copac stingher isi intinde umbrele in soarele de februarie pare cel mai frumos tablou cu putinta...necuprinsul unui asemenea drum ma prinde in mreje...geme dorinta departarilor
marți, 10 februarie 2009
garduri
Pe dealuri avem garduri, pe strazi, la noi in casa, in pat, in brate, in vise avem garduri.
Gardurile nu au tinut oamenii in loc, pasarile in zbor, nici creaturile padurii in calatorie, dar credem in ele, le ridicam, le dam puteri nemarginite.
Vedem gardul exterior ca o protectie, pavaza pentru ganduri negre...uitam, in schimb, e la fel de ineficient precum plapuma trasa pe cap in copilarie, ne ascundeam de parinti, umbre, de gandurile noastre, de noi insine...
Garduri, ziduri, paturi, hartie, cuvinte, zambete, politete...ne-am ascuns dupa ele, am crezut ca totul va fi sigur...va fi bine...
Ne inchidem animalele intre garduri, ele si noi credem in garduri. Dar creaturile ce nu au vazut garduri au un orizont nemarginit...
Cream zei, mituri, le nimicim...construim idei, carti, edificii alea gandirii...ridicam ziduri, garduri, dar teama de a fi singuri intre ele, toate nu ne lasa decat disperarea dependentei, limitele teama, teama , teama...
avem garduri dupa care sa ne ascundem de noi insine...dincolo nu e nimic
Gardurile nu au tinut oamenii in loc, pasarile in zbor, nici creaturile padurii in calatorie, dar credem in ele, le ridicam, le dam puteri nemarginite.
Vedem gardul exterior ca o protectie, pavaza pentru ganduri negre...uitam, in schimb, e la fel de ineficient precum plapuma trasa pe cap in copilarie, ne ascundeam de parinti, umbre, de gandurile noastre, de noi insine...
Garduri, ziduri, paturi, hartie, cuvinte, zambete, politete...ne-am ascuns dupa ele, am crezut ca totul va fi sigur...va fi bine...
Ne inchidem animalele intre garduri, ele si noi credem in garduri. Dar creaturile ce nu au vazut garduri au un orizont nemarginit...
Cream zei, mituri, le nimicim...construim idei, carti, edificii alea gandirii...ridicam ziduri, garduri, dar teama de a fi singuri intre ele, toate nu ne lasa decat disperarea dependentei, limitele teama, teama , teama...
avem garduri dupa care sa ne ascundem de noi insine...dincolo nu e nimic
sâmbătă, 24 ianuarie 2009
un pic de tandrete
Traim intr-o lume in care totul se calculeaza in termeni economici si in nevoi.
Traim intr-o societate in care spiritualitatea devine un cuvant perimat suprimat in "afacere", achiti popii cand te nasti, te casatoresti si mori, stai temator, increzator, senin in fata lui in timp ce iti recita din carti prea muncite, un ritual, ce i-a fost peste masura de greu sa il invete in ani de truda sub sutanele bisericii.
Te intrebi atunci ce rost au toate astea, si ce esenta, cand lucrurile in care crezi devin termeni de marketing ai neputintei.
Neputinciosi parem in fata adaosurilor necesare, tributare marelui "consum" : suntem in criza pentru consum, vom iesi din criza prin consum.
Toate se naruie, lupta pentru supravietuire e o lama cu doua taisuri, iar de esti un idealist, ramai cu doua cicatrici, un memento, al vietii tale "inutile" ce din pacate nu a gravitat in jurul oalei cu ciorba, dar a visat acolo unde nimeni nu a ajuns inca.
In anul de criza, al Domnului nostru, 2009, umilul tau supus nu-si doreste decat un pic de tandrete...
cu recunostinta,
Un om
Traim intr-o societate in care spiritualitatea devine un cuvant perimat suprimat in "afacere", achiti popii cand te nasti, te casatoresti si mori, stai temator, increzator, senin in fata lui in timp ce iti recita din carti prea muncite, un ritual, ce i-a fost peste masura de greu sa il invete in ani de truda sub sutanele bisericii.
Te intrebi atunci ce rost au toate astea, si ce esenta, cand lucrurile in care crezi devin termeni de marketing ai neputintei.
Neputinciosi parem in fata adaosurilor necesare, tributare marelui "consum" : suntem in criza pentru consum, vom iesi din criza prin consum.
Toate se naruie, lupta pentru supravietuire e o lama cu doua taisuri, iar de esti un idealist, ramai cu doua cicatrici, un memento, al vietii tale "inutile" ce din pacate nu a gravitat in jurul oalei cu ciorba, dar a visat acolo unde nimeni nu a ajuns inca.
In anul de criza, al Domnului nostru, 2009, umilul tau supus nu-si doreste decat un pic de tandrete...
cu recunostinta,
Un om
marți, 9 decembrie 2008
ma scuzati, mi-am uitat zambetul in cealalta haina!
mai exista cateodata momente in care iti doresti sa nu fi iesit din casa...
si mai sunt momente in care ai prefera sa nu te mai infinga in sertare mici, da sertarasele in care te trantesc prieteni, familia, si uneori tu insuti...
tin sa imi prezint scuzele de rigoare ca nu zambesc, si nu dau din coada constant, lumea se simte jignita, si imi cer scuze ca nu am un centru al universului pentru fiecare individ care imi traverseaza viata
de asemenea anticipat va anuntz ca "asa sunt eu", si ca imi pare rau daca va perturb perceptia asupra mea, sau a categoriei in care trebuie sa ma incadrez, nu tineam sa fiu atipica, regret ca uniformele create pentru indivizi sociali/sociabili nu mi se potrivesc si arat anapoda in ele
mai sunt o seama de lucruri pe care le regret: ca sunt suficient de naiva sa cred ca cineva are nevoie de parerea mea, si ca am idei fixe, ca vreau sa dau o mana de ajutor...imi pare rau ca mi-am dat din mashti jos si am spus ce am gandit, ma scuzati ca nu am suficient simt al umorului pentru carnaval
din pacate nu m-am nascut cu un zambet tamp pe fatza si prin urmare numai de la balamuc mi-as putea procura unul permanent,
data viitoare o sa ma rezum la "ma scuzati l-am uitat in cealalta haina"
si mai sunt momente in care ai prefera sa nu te mai infinga in sertare mici, da sertarasele in care te trantesc prieteni, familia, si uneori tu insuti...
tin sa imi prezint scuzele de rigoare ca nu zambesc, si nu dau din coada constant, lumea se simte jignita, si imi cer scuze ca nu am un centru al universului pentru fiecare individ care imi traverseaza viata
de asemenea anticipat va anuntz ca "asa sunt eu", si ca imi pare rau daca va perturb perceptia asupra mea, sau a categoriei in care trebuie sa ma incadrez, nu tineam sa fiu atipica, regret ca uniformele create pentru indivizi sociali/sociabili nu mi se potrivesc si arat anapoda in ele
mai sunt o seama de lucruri pe care le regret: ca sunt suficient de naiva sa cred ca cineva are nevoie de parerea mea, si ca am idei fixe, ca vreau sa dau o mana de ajutor...imi pare rau ca mi-am dat din mashti jos si am spus ce am gandit, ma scuzati ca nu am suficient simt al umorului pentru carnaval
din pacate nu m-am nascut cu un zambet tamp pe fatza si prin urmare numai de la balamuc mi-as putea procura unul permanent,
data viitoare o sa ma rezum la "ma scuzati l-am uitat in cealalta haina"
vineri, 28 noiembrie 2008
365 de scrisori
zilele astea parca ar fi o mare gramada de moloz, mare pana la cer, mare incat acopera sorele...mare dumnezeule, mare!
si totusi, mai sper sa zaresc si eu pe unde sa calc, sa nu nimeresc in ceva moale si neplacut...
dupa ce vezi "Ashes and snow" o data esti fascinat de imagini, a doua oara nu poti ignora versurile, ramai marcat de cele 365 de scrisori catre tine insuti...
365 de pagini sau mai multe catre cel din tine...
365 de conversatii, de franturi din tine, de bucati de intentii nematerializate
365 de zile in care ai vrea sa poti sa fii si nu esti inca
vreau cele 365 de zile ale mele si nu vreau sa astept pana la revelion sa prind o depresie, ca o raceala indaratnica, sa-mi strice sarbatorile compromise...
am nevoie de 365 de srisori catre mine, 365 de minute macar in care sa fiu eu , doar eu...
e un om caruia i-as trimite cele 365 de bucati din mine, doar ca nu-i va pasa si vor ramane 365 de bucati dintr-un puzzle uitat pe un dulap, plin de praf, inutil...365 de batai pe minut...365 de motive pentru care nu te-am urat...
duminică, 12 octombrie 2008
o zi ca oricare alta
o zi ca oricare alta ar trebui sa inceapa ca oricare alta...apoi sa se termine la fel
uneori nu se intampla asa, lumea devine un furnicar de indivizi care se cauta pe sine invartindu-se in cercuri...
intr-o zi ca oricare alta lucrurile trebuie sa fie mai simple, caramelele sa nu se mai lipeasca de dinti, sa nu stai la stop, sa zambesti singur, dragostea sa nu mai fie un sentiment perimat, iar cafeaua sa fie dulce si inutila
intr-o zi ca asta, as putea sa stau pe banca in liniste cu ochii inchisi, sa ma bucur de soare, sa zambesc simtindu-te acolo langa...
intr-o zi ca oricare alta lucrurile ar trebui sa fie mai simple...
uneori nu se intampla asa, lumea devine un furnicar de indivizi care se cauta pe sine invartindu-se in cercuri...
intr-o zi ca oricare alta lucrurile trebuie sa fie mai simple, caramelele sa nu se mai lipeasca de dinti, sa nu stai la stop, sa zambesti singur, dragostea sa nu mai fie un sentiment perimat, iar cafeaua sa fie dulce si inutila
intr-o zi ca asta, as putea sa stau pe banca in liniste cu ochii inchisi, sa ma bucur de soare, sa zambesc simtindu-te acolo langa...
intr-o zi ca oricare alta lucrurile ar trebui sa fie mai simple...
luni, 4 august 2008
carti...ganduri citite cu ochii inchisi....1.
„nu vom izbuti niciodata sa determinam cu certitudine, in ce masura relatiile noastre cu ceilalti oameni sunt rezultatul sentimentelor noastre, al dragostei sau ne-dragostei, al bunavointei sau urii noastre, si in ce masura acestea sunt conditionate, dinainte, de raportul de forta dintre noi si altii.
adevarata bunatate a omului nu se poate manifesta in toata puritatea si in deplina libertate, decat fata de cei care nu reprezinta nici o forta. Adevaratul test moral al umanitatii (cel mai radical, care se situeaza la un nivel atat de adanc, incat scapa privirii noastre) sunt relatiile sale cu cei care se afla la cheremul ei: animalele. Aici s-a produs dezastrul fundamental al omului, atat de fundamental incat tocmai de aici decurg toate celelalte” - Milan Kundera - ”Insuportabila usuratate a fiintei”
adevarata bunatate a omului nu se poate manifesta in toata puritatea si in deplina libertate, decat fata de cei care nu reprezinta nici o forta. Adevaratul test moral al umanitatii (cel mai radical, care se situeaza la un nivel atat de adanc, incat scapa privirii noastre) sunt relatiile sale cu cei care se afla la cheremul ei: animalele. Aici s-a produs dezastrul fundamental al omului, atat de fundamental incat tocmai de aici decurg toate celelalte” - Milan Kundera - ”Insuportabila usuratate a fiintei”
miercuri, 25 iunie 2008
in liniste e atata zgomot
e liniste, in aer e doar un violocel pe a carui coarde adie cate-un sunet parca pierdut...notele inalte sunt dureroase...lentoarea cu care se succed celor adanci, precum calatoria in interior...
devine abisal, nimic nu e mai strain si mai familiar...noaptea nu poate fi mai alba, singuratatea mai plina de viata...un violoncel, o seara de vara...
un nod in gat, cat doare sa spui cuiva ca nu ai sa te mai intorci, sa citesti infinitul in ochi, sa ii privesti acum cand ii spui adio, stiind ca nu ai sa-i mai vezi niciodata...
...cu degetele intinzi urme usoare, pielea se infioara, de aproape e un univers fara margini, lumina iti mangaie spatele, in linistea in care doar violoncelul se aude dincolo de sunetele pielii tale, inchid ochii si incerc sa te pastrez...fara cuvinte, doar asa cum esti...fascinatie oarba...
marți, 13 mai 2008
Planeta LOR - ep. 6 - despre fericire
Oamenii sunt nefericiti, daca ii intrebi de ce nu au un raspuns clar definit, au probleme, au lipsuri, au dureri, au, si din nou au...
citisem odata: banii nu aduc fericirea!
banii iti cumpara inca o zi pe Pamant, dar nu-ti cumpara felul in care te privesti in oglinda...si pana la urma asta e cel mai important,
ce vezi cand te uiti in oglinda, un om fericit, un om cu probleme?
sau doar pe tine, gata sa traiesti inca o zi pe Pamant? pana la urma ai luptat sa o cumperi, de ce nu ai fi fericit?
oamenii nefericiti vad probleme nu provocari, vad lipsuri, nu solutii, vad pierderi, nu oportunitati...
oamenii nefericiti se duc la shopping ca sa se simta mai bine dupa o zi grea,
oamenii nefericiti isi traiesc viata acumuland si facand planuri pentru un maine, un maine in care dupa ce vor fi cumparat tot ce le lipsea, vor fi nefericiti din nou...
oamenii nefericiti au depresii, au nopti nedormite, au iluzii si pareri despre maine, legi si teoreme despre ieri, dar niciodata nu-si dau timp sa simta ce e de simtit acum, astazi, eu!
oamenii nefericiti au timp sa citeasca ce am scris eu aici sperand ca vin cu o solutie,
va pierdeti vremea, citind ce deja stiti, dar lasati frica sa va rapeasca o zi minunata!
esti fericit, doar ca refuzi sa vezi asta!
fi recunoscator pentru o noua zi! asta e rezolutia de astazi!
citisem odata: banii nu aduc fericirea!
banii iti cumpara inca o zi pe Pamant, dar nu-ti cumpara felul in care te privesti in oglinda...si pana la urma asta e cel mai important,
ce vezi cand te uiti in oglinda, un om fericit, un om cu probleme?
sau doar pe tine, gata sa traiesti inca o zi pe Pamant? pana la urma ai luptat sa o cumperi, de ce nu ai fi fericit?
oamenii nefericiti vad probleme nu provocari, vad lipsuri, nu solutii, vad pierderi, nu oportunitati...
oamenii nefericiti se duc la shopping ca sa se simta mai bine dupa o zi grea,
oamenii nefericiti isi traiesc viata acumuland si facand planuri pentru un maine, un maine in care dupa ce vor fi cumparat tot ce le lipsea, vor fi nefericiti din nou...
oamenii nefericiti au depresii, au nopti nedormite, au iluzii si pareri despre maine, legi si teoreme despre ieri, dar niciodata nu-si dau timp sa simta ce e de simtit acum, astazi, eu!
oamenii nefericiti au timp sa citeasca ce am scris eu aici sperand ca vin cu o solutie,
va pierdeti vremea, citind ce deja stiti, dar lasati frica sa va rapeasca o zi minunata!
esti fericit, doar ca refuzi sa vezi asta!
fi recunoscator pentru o noua zi! asta e rezolutia de astazi!
marți, 6 mai 2008
Planeta LOR - ep. 4 - perceptie
Am plecat, chipuri si imagini, o jacheta galbena cu par carunt, o mama, o fetita, un caine alergand pe celalalt mal, m-am asezat langa apa...o bucata de zi tarzie...
cerul se pierdea in nuante de albastru, auriu, ii priveam oglinda in apa...unde dupa unde, o liniste abia perceptibila, miroase a flori de urzica...dor imi era de aroma asta... de unde dor.
ce este dor?...e ca atunci cand iti lipseste ceva, ceva care nu il poti atinge, sau poate poti, ei spun ca le e dor de orice...
aerul devine rosu, si norii de alama...trebuie sa ma intorc acasa, acolo miroase a sapun, sapun ca sa dau jos amintirea ierbii...a malului...serii...carabusilor...mirosul...
mi-e dor de inca o clipa langa apa, pamantul de sub unghii care dispare in gaura din chiuveta, piaptanul in care raman frunzele de corcodus...
mama o sa mormaie suparata, o sa stearga sangele de pe genunchi si o sa panseze buba mea noua...e intuneric acum...greierii care nu se mai opresc...
se aud pasii pe ciment, repede, repede, "unde ai fost?"
"...unde miroase a apa..."
cerul se pierdea in nuante de albastru, auriu, ii priveam oglinda in apa...unde dupa unde, o liniste abia perceptibila, miroase a flori de urzica...dor imi era de aroma asta... de unde dor.
ce este dor?...e ca atunci cand iti lipseste ceva, ceva care nu il poti atinge, sau poate poti, ei spun ca le e dor de orice...
aerul devine rosu, si norii de alama...trebuie sa ma intorc acasa, acolo miroase a sapun, sapun ca sa dau jos amintirea ierbii...a malului...serii...carabusilor...mirosul...
mi-e dor de inca o clipa langa apa, pamantul de sub unghii care dispare in gaura din chiuveta, piaptanul in care raman frunzele de corcodus...
mama o sa mormaie suparata, o sa stearga sangele de pe genunchi si o sa panseze buba mea noua...e intuneric acum...greierii care nu se mai opresc...
se aud pasii pe ciment, repede, repede, "unde ai fost?"
"...unde miroase a apa..."
vineri, 2 mai 2008
1 mai muncitoresc - postmortem
intrebarea de grup: "ce ai facut de 1 mai?"
nika, am baut o bere am jucat niste dame...
evident reactia este grimasa asteptata, stiu, stiu, sunt precum bunicul, o bere, o dama, in parc, niste carpatzi sau marasesti fara filtru, da, tabloul complet...
am imbatranit... mi-am mancat tineretile...da, asa s-ar spune.
ar trebui sa fiu calare pe o masa intr-un birt tinand ritmul, sa beau in alta locatie cu "stil", sa dau frumos din gene catre vreun crai...
mda, asa m-as inscrie in masa tineretului progresist de astazi, as avea apartenenta, drept de vot si altele ce decurg de aici...
e bine in lumea mea, e liniste in tineretea mea "ucisa",
savurez o carte, imi ingrijesc bonsaiul, ma bucur de mugurii de primavara, de cizmele mele de vacar care sunt "total out of fashion", de cate un zambet de copil, de povesti fara cuvinte cu cainii de pe strada, de mine si atat.
ma face asta un outsider? e singuratatea un pacat sau o sursa de suferinta?
probabil...
sunt o pacatoasa,
cu ochii inchisi, las clipa sa danseze
nika, am baut o bere am jucat niste dame...
evident reactia este grimasa asteptata, stiu, stiu, sunt precum bunicul, o bere, o dama, in parc, niste carpatzi sau marasesti fara filtru, da, tabloul complet...
am imbatranit... mi-am mancat tineretile...da, asa s-ar spune.
ar trebui sa fiu calare pe o masa intr-un birt tinand ritmul, sa beau in alta locatie cu "stil", sa dau frumos din gene catre vreun crai...
mda, asa m-as inscrie in masa tineretului progresist de astazi, as avea apartenenta, drept de vot si altele ce decurg de aici...
e bine in lumea mea, e liniste in tineretea mea "ucisa",
savurez o carte, imi ingrijesc bonsaiul, ma bucur de mugurii de primavara, de cizmele mele de vacar care sunt "total out of fashion", de cate un zambet de copil, de povesti fara cuvinte cu cainii de pe strada, de mine si atat.
ma face asta un outsider? e singuratatea un pacat sau o sursa de suferinta?
probabil...
sunt o pacatoasa,
cu ochii inchisi, las clipa sa danseze
Abonați-vă la:
Postări (Atom)