Îmi amintesc un vis departe, deschid pleoapele, întinsă mare azur de necuprins, un vânt sărat mi se anină de față, parcă mă dezmeticește, privesc acoperișul de paie, razele ce pătrund par umezite de aer. Cu palmele aspre îmi netezesc fusta întunecată, cândva brodam flori roș-verzi, acum doar umbre dintr-o veche poveste când credeam în nemuritori.
Chipul meu nu mai are importanță, l-am lăsat undeva într-o veche oglindă, când număram 25 de ani, astăzi în cutele-i adânci stau mărturie idile, lacrimi, nostalgii, sărate, un întreg vacarm.
Bătrâna doamnă de pe plajă, desculță, mereu privind de pe faleză, așteaptă să crească acolo o pădure, de zeci, poate sute de ani, în praful aspru dintre stânci, visează...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu