Visare

În negura ceții în munte, între brazi întunecați, ritmul îl bate un chip de lut îmbrăcat în aur, sub viori indiene se joacă, cu impasibilă expresie dansează jocul dragostei, ți-am zărit chipul atunci printre ramuri. Negura lăptoasă mă-npresoară, ochii tăi se dizolvă în aer, ca toți ceilalți dinaintea ta, tot mai vag se aud și pașii auriți ai sentimentului cel mai frivol, amorul de o vară...
În liniștea rămasă mă regăsesc...corpul, plăcerea mea îți aparține, iar ego-ul meu năzuiște ale tale suspine. Mi-e teamă că sunt prea goală să pot oferii altfel decât rațional, mă transform într-o creatură centristă, uit că dragostea nu înseamnă renunțare, desprinderea de sine, cădere în celălalt...uit întotdeauna că mă iubesc doar pe mine.
Devin posesoarea unui sine tiranic, însetat, dar liber, ți-aș încătușa sufletul lângă mine, apoi l-aș uita pe un raft, undeva. Nu am de dat decât nefericire, plec, către mine, mă caut în pădure printre bestii, sperând eliberarea de tot ce mă leagă de lume.