Cu ce furie plouă afară, de parcă ar vrea să ne curețe pe toți de păcate. Nu știu de e furie sau eliberare în tumultul naturii, dar ceva pe chipul tău îmi vorbește de singurătate, de liniștea ce nu o mai dorești, setea de viață și temeri lumești.
Te iubesc în cuvinte uneori, și ochii te caută, mă întreb de te cunosc dinainte, și dacă buza ta tremurătoare nu e decât o amintire din alte vieți în care îmi mințeam propriul eu.
Am iubit și alte chipuri înainte, m-am frământat, mi-am judecat și învinuit dragostea dăruită de păcat și cât de mult m-am înșelat, știu. Am căutat ambalaje, recipienți care trebuiau să mă conțină tot pe mine, dar în pachet e mereu altcineva, mai potrivit, iar, mă caut și arunc din nou, cel mai iubit cadou.
Pe chipul tău accentuat de cute, nu regăsesc decât serenă desfătare, uneori îmi pare că mă iubești, ha, ce jalnică mirare, pe care o alung adeseori, mă simt nevrednică de tine, doresc să devin...
Mi-e teamă de iubire, și de tine, neștiind de voi fi mai puțin decât vezi, ș-apoi patetică îngrămădeală m-am transformat și eu, oamenii nu-ntrezăresc prin măștile transparente că strig după ajutor.
Nu sunt decât o statuie de ceară, spectator al universului tău. Mă ridică și m-așează în camera obscură, din colțul destinat mie, îl privesc pe creator, mi-a modelat chipul pentru a-l îndrăgi doar el, sub ceara capcanei mele pâlpâie dorința de a te atinge, a înroși epiderma, aș arde peste tine fără flacără m-aș pierde în lumea ta, de orb.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu